Era o zi de intai octombrie ca oricare alta... Data fiind ora matinala la care am plecat din localitatea de domiciliu (situata undeva in Regiunea de Dezvoltare Nord-Est), nu m-am putut pronunta daca ziua avea sa fie insorita sau nu. Bineinteles, nu au lipsit atacurile lacrimogene ale despartirii (atat inainte cu o zi, dar si pe peronul garii).
Si pleaca trenul... Mai bocesc un pic, iese soarele, parca imi trece supararea, incep sa zambesc, caut foarte curioasa prizele pentru incarcatul telefonului sau al laptopului semnalizate cu afise destul de vizibile (bineinteles ca erau pitite sub masuta care face trenul incomod), mai trag cu urechea la discutiile unui grup de romani care lucrau detasati in R. Moldova (nu stiam ca exista astfel de „oportunitati” !!!), ma mai minunez de cum arata unele cladiri de pe marginea caii ferate si cat de urat face trenul in anumite momente.
Dupa 5 ore si ceva ajung in Micul Paris. Incepe procedura de pazire a buzunarelor si rucsacului. Reusesc sa ajung teafara la Ikea ca sa mananc (era plin de oameni care nu vroiau sa cumpere nimic, doar sa ia masa!) si sa folosesc toaleta ca cea din Aeroportul Baneasa este cu adevarat „internationala”. Intr-un final, ma decid sa ma duc la aeroport. Pe jos, ca doar e aproape! Drumetia m-a facut sa ma intreb daca e normal sa faci trotuare inguste fix pe marginea unei sosele intens circulate. Adica nu ai putea sa instalezi ceva parapeti de siguranta?
In fine, ajung la aeroport si, avand chek-in-ul facut on-line, ma indrept spre punctul de trecere a frontiere. Dupa ce pun tot ce consider pe banda pentru scanare, trec increzatoare prin aparat, care incepe sa urle de parca aveam un rastel plin la mine (sau asa mi s-o fi parut). O domnisoara draguta si delicata la prima vedere, tipa la mine foarte agresiv: „Descaltati-va!”. Eu nu inteleg de ce, dar totusi o fac. Cand ce sa vezi, avea dreptate: ghetele, tocmai pingeluite, aveau muuuulte cuie in talpa! Deci, am trecut granita desculta!
Gasesc cu greu un loc in sala de asteptare care arata mai ceva ca cea din Lehliu-Gara, evit duty-free-ul si barul din incinta (arata ca niste magazine de cartier cu preturi exagerate pentru veniturile din Romania! – parerea mea) si constat ca datorita/din cauza faptului ca s-a introdus chek-in-ul on-line si, daca ai doar bagaj de mana se merge pe incredere ca se incadreaza in dimensiunile permise, calatorii descurcareti au luat cu ei cate 3 sacose burdusite sau chiar trollere uriase. Si eu care am cantarit rucsacul de vreo 3 ori acasa ca sa fiu sigura ca nu depaseste 7 kg.
Am uitat sa precizez (dar niciodata nu e prea tarziu) ca bagajul meu cel mare (vreo 20 de kg) a fost trimis cu Atlassibul si urma sa fie recuperat din Bruxelles in aceeasi zi in care ajungeam. De ce? Pentru ca ar fi fost o adevarata aventura sa ma tarai cu el prin Bucuresti!
Asa ca eram cam contra-cronometru deoarece avionul trebuia sa aterizeze la 17.20 ora Belgiei, undeva inafara Bruxelles-ului, iar la Atlassib aveau deschis pana la 19.00. Bineinteles ca imbarcarea incepe cam tarziu si se termina dupa ora a care trebuia sa decoleze avionul. Plecam. Ne ridicam deasupra norilor si ai impresia ca esti la unul din Poli si te plimbi peste ghetari. Aprope de Belgia, plafonul de nori se ridica, mai coboram si noi putin, si pot sa ma bucur de priveliste. Chiar merita sa te uti de sus!
Aterizam cu 10-15 minute intarziere si, ce sa vezi!, aproape de poarta de debarcare se defecteaza sistemul de ghidare care trebuia sa ne lipeasca de usa si mai dureaza 10 minute pana il reseteaza. Frumos! Reusesc sa scap din avion si merg cat pot de repede spre iesire/granita unde eram aproape convinsa ca ma vor controla din nou. Tocmai din acest motiv imi pregatisem o fraza in franceza, pe care am repetat-o de cateva ori, ca sa le explic ca am cuie in talpa. Dar, spre dezamagirea mea, nu ma mai baga nimeni in seama, deci prima mea exprimare in franceza de balta nu mai are loc.
Sistemul de transport bruxellez isi spune cuvantul si reusesc sa ajung pana la 19.00 sa iau bestia de la Atlassib. Apoi cauta adresa unde locuiesti! Din fericire nu am mult de mers. Cand ajung la 10 m de cladirea impricinata ma simt putin dezorientata (cred ca aveam orbul gainii!) si ma gandesc sa intreb pe cineva unde e Rue X. Atunci imi amintesc ca pe aici localnicii habar nu au de nimic... Bineinteles ca imi raspunde ca nu stie! Ma uit mai bine si imi dau seama ca sunt in fata viitoarei mele case! Uraaa!
Tarai bestiile (numaram si rucsacul!) la etajul 23 si admir privelistea!
Am ajuns! Nu imi vine sa cred!
Dupa o ora ajunge acasa si A (fusese la munca). Nici ei nu ii vine sa creada!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu