Mai intai de toate, scriu asta pentru ca ma plictisesc... Adica, tocmai am mancat, deci nu ma pot apuca de invatat la franceza, si descarcatul unui nou episod din serialul favorit mai dureaza.
Apoi, e vorba despre dependenta de un serial, in speta Grey’s Anatomy, sau despre dependenta de orice serial in sine.
Totul a inceput cu TVR 1 care a decis in ianuarie 2007 sa difuzeze primul sezon din serialul amintit si cu mine care am inceput sa ma uit. Apoi a continuat cu o cautare pe Internet in urma careia s-a concluzionat ca nu putem astepta o saptamana un nou episod in conditiile in care in SUA se difuza deja sezonul 5. Asa ca, da-i si descarca... Vreo 2 saptamani aveam tot timpul ochii rosii pentru ca de la calculatorul de la serviciu aterizam la laptopul personal care se transformase in proiector de film. Si am ajuns la zi si, de fapt, de unde am plecat, adica de la a astepta o saptamana un nou episod! Da, dar macar acum e in „timp real”.
Recunosc ca majoritatea episedoaler imi smulg cate o lacrima, sau chiar mai multe, dar ma fac si sa rad. Oricum, scenaristii isi merita banii!
Acum despre dependenta in sine. Acest serial nu are nimic deosebit fata de altele care dau aceeasi stare, dar asta imi place mie. Stiu foarte bine ca nu e viata reala si, ca o minte bolnava ce sunt, am incercat deseori sa imi explic de ce asta si nu altul. Am mai trecut prin ceva asemenator cu Stargate, dar, cand au inceput sa il divida si sa o lalaie, mi s-a facut lehamite. Deci, presupun ca, probabil, tindem sa devenim „obsedati” de filme care prezinta niste situatii din care am fi vrut sa facem parte. Spre exemplu, mi-ar fi placut sa fiu chirurg, dar sunt constienta ca nu as fi avut rabdarea necesara sa trec prin atatia ani de studii si nici tupeu sa tai in carne vie. Astfel, uitandu-ne cu atata... hmmm, sa-i spunem pasiune, la un serial poate ca ne simtim ca si cum am face parte din el.
Alta explicatie profunda nu am. Poate psihologii autorizati sau cei diletanti au alta opinie. Astept cu viu interes.
Si uite asa, cu televizorul ati prostit poporul!
Asta imi aminteste de o alta dependenta de un lung-metraj, de data asta, respectiv Top Gun. Aveam vreo 11-12 ani, locuiam cu bunica, si parintii mei mi-au adus un video, un aparat de derulat casete sub forma de Ferrari rosu (misto tare!) si mai multe casete. E, m-am uitat la Top Gun timp de 10 zile in fiecare seara. Ii stiam toate replicile... Explicatia psihologica cred ca o deduceti si singuri (aia cu romantismul!).
In schimb, dupa filmul asta am decis ca vreau sa pilotez un avion super-sonic. Noroc ca am mai crescut! Acum imi dau seama ca este putin probabil sa se intample asta, dar poate un elicopter tot voi invata sa pilotez!
Acum vreo luna am trait o senzatie asemanatoare cu un alt film – ultimul lung-metraj Star Trek. L-am vazut de 2 ori si intentionez ca atunci cand o sa avem un net onorabil sa il descarc si sa ma mai uit.
Hmmm! Am trecut de la avioane de lupta la nave stelare... Oare unde o sa ajung!?
Pentru cei mai „seriosi” dintre cei care citesc blogul: stiu ca filmele amintite aici nu sunt cine stie ce realizari ale artei cinematografice, dar cele profunde nu imi creeaza dependenta. Aici nu se incadreaza „Cartita”, film pe care pe la inceputul lui 2007 (in aceeasi perioada in care descopeream Grey) am fost obligata sa il vad de vreo 6 ori pentru ca unii nu intelegeau intriga prea bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu