Zapada la belgieni

Fenomen meteorologic destul de necunoscut pana anul asta... Atat de necunoscut, ca nu cred ca au pluguri pentru deszapezit sau contracte cu firme specializate care sa faca asta! Eu, de cand sunt aici, nu am vazut un singur plug care sa treaca pe strazi. Doar niste masini care aruncau sare in mod organizat, atat pe sosele cat si pe picioarele trecatorilor imprudenti.

Acum belgienii sunt socati de cantitatile de zapada care acopera tara si de faptul ca ninge incontinuu de cateva zile. Tara este blocata, la propriu! Azi dimineata in Bruxelles, capitala Europei, nu circula niciun singur autobuz si tramurile bajbaiau. Numai metroul a rezistat eroic! La ora asta (10:00) deja tramurile au si ele probleme din ce in ce mai mari. Sper ca macar metroul sa se mentina in parametrii cat de cat cat normali ca, daca nu, ori raman la birou, ori merg pe jos pana acasa (e destul de departe!). Niciuna din variante nu imi surade!

Ce am mai constat e ca site-urile celor doua aeroporturi sunt blocate si cel de la compania locala de transport in comun nu mai are mult si va ajunge in aceeasi stare. Si asta e numai ce am observat eu.

Pe mine personal nu prea ma afecteaza situatia. Imi place zapada. Azi dimineata m-am distrat pe cinste afundandu-ma in omat de cel putin 10 cm necalcat inca de nimeni altcineva. Acum sper numai ca avionul lui Mr. G sa nu ia decizii ciudate! Dar pana pe 26 decembtie mai este.

Cred ca zapada a venit cu mine din Romania! Shhhht! Sa nu spuneti la nimeni...

Revolutia...

Va mai amintiti de ea?! Pentru ca am mai aruncat cu privirea prin ziarele din Romania si nu prea am mai vazut referiri la subiect, desi e perioada in care se comemoreaza evenimentul.

Acum nu pot sa spun ca ma mahneste faptul ca nu mai vad peste tot articole despre ce a fost, dar eu totusi mi-am amintit. Si cum dispun si de un spatiu de exprimare, am decis sa imi expun niste ganduri care ma bantuie. Doar trebuie sa eliberez spatiul de stocare din creier, nu?!

Imi amintesc ca in iarna lui 1989 aveam cam 6 ani si jumatate si abia incepusem clasa intai. Habar nu aveam de politica, nu simteam prea acut lipsurile si nici nu ma interesa in mod deosebit ce se intampla in jurul meu. Chestii normale pentru un copil de varsta aia.

Viata in micul oras Ocna Mures (da, ii ala care se scufunda, dar despre asta in alta postare) era linistita. Iar la mine acasa si mai linistita. Si, deodata a inceput agitatia. Telefonul suna si se purtau discutii pe tonalitati ce exprimau teama cu rudele de la Bucuresti. Unchiul meu, care avea vreo 20 si ceva de ani pe atunci, era sfatuit sa nu iasa din casa, panica in familie fiind augumentata si de imaginile transmise cu zgarcenie pe la televizor si de zvonurile care se raspandeau cu de 10 ori viteza luminii.

Pana la urma stiu ca unchiul meu si-a ras mustata pentru ca se zicea ca teroristii sunt tineri cu mustata si nu vroia sa fie confundat. Privind de acum la atunci, stupida decizie, mai ales ca ii statea rau tare fara! Dar atunci toata lumea traia sentimente contradictorii: panica, speranta, teama, fericire... Oricum, din fericire, mustata a crescut la loc.

Apoi a urmat impuscarea celor doi... In preajma Craciunului. O fi bine, o fi rau?! Nu mai conteaza, faptul este consumat. Ce conteaza este ca prin tari din Europa, la orele de istorie despre asta se invata – cum poporul roman si-a impuscat presedintele (sau ce o fi fost el) de Craciun. Ce poti sa raspunzi la asa ceva?!

Ce ma surprinde pe mine este faptul ca, la 21 de ani de la marele eveniment, inca se mai dezbate a cui a fost vina, cine a declansat macelul etc. Subiect pentru televiziuni, mai mult nu! Pentru ca, oricare ar fi concluzia anchetelor, tot o sa existe persoane care sa o conteste si care sa sustina o alta varianta. Dar, intelepciunea e o calitate rara...

Cum arata Romania capitalista la varsta de 21 de ani? No comment! Sper sa mai creasca si sa scape de metehnele reminescente dintr-o viata anterioara. Adevarul e ca sunt oamani care iubesc tara aia si nu ar putea trai in alta parte, la fel cum sunt oameni care o urasc si ar face orice sa scape din ea. Si mai sunt si oameni care pur si simplu vor sa profite de mobilitatea conferita de statutul de tara membra UE. Fiecare din ei este roman si cetatean european si om.

Avem libertatea mult dorita, ce facem cu ea?! Cred ca, intai de toate, ar fi trebuit sa ne invete cineva ce inseamna „libertate” in mijlocul societatii. Dar noi am trecut prin cei „7 ani de acasa” „ca Voda prin loboda”... Sper sa invatam din mers.

Cam astea sunt impresiile mele la 21 de ani de la Revolutie.

Eu si emoticons-urile

 Uite asta subiect stupid pentru o postare! Remarca asta nu va da dreptul sa va orpiti din citit fix aici, da?! Continuati!

Eu si Y!Messenger avem o relatie apropiata, chiar intima as putea spune... Mai ales de cand mi-am parasit tara natala. Am incercat si Skype, si Facebook, dar nu am fost la fel de multumita. Pentru ca stiti ce imi place cel mai mult la programelul asta?! Da, corect, the emoticons!

Le ador pentru ca mi se par foarte expresive. Si cum mie imi place sa exprim ce simt, le folosesc intens. As putea spune chiar ca le abuzez! Cand te exprimi in scris (nu toata lumea are casti si microfon), ai nevoie de niste elemente care sa transmita starea de spirit si mesajul din spatele cuvintelor. Mai ales ca nu imi place sa scriu foiletoane in fereastra de mess. Pe astea le pastrez pentru blog.

Si pentru ca prietenii imi cunosc slabiciunea, zilele trecute, cineva mi-a facut o surpriza: mi-a trimis o lista cu hidden emoticons! Norocul meu, nefericirea lui... Ca toata ziua mi-am petrecut-o experimentand noutatile si trimitandu-i lui mesaje cu toate fetele din lista! Mai Paul, nu crezi ca vorbim cam mult pe mess?! :)))) sau mai bine =))

Tragedia a survenit cand am vazut doua fetisoare simpatice, respectiv piratul si transformerul, marcate cu asterisc si cu observatia ca nu merg decat in varianta web a programului. Ce ii aia? Cum fac sa le folosesc? M-am prins eu pana la urma si le-am folosit si pe ele. Cu ocazia asta am descoperit si ca in webmessenger emoticons-urile sunt ma dodoloate/rotofeie si se misca mai vioi.

Si, in loc de incheiere, va mai spun ca mi-am printat lista cu fetisoarele in 2 exemplare: unul la birou si unul acasa. Ca sa fiu sigura ca nu ratez momentul!

A, sa nu ma intrebati ce varsta am!

Si eu?!

Azi dimineata ma indreptam si eu spre serviciu, cugetand intens la nemurirea sufletului, ca altceva nu stiu ce as fi putut sa fac. Adica era prea intuneric sa ma uit dupa masculi si prea devreme sa ma holb la vitrine.

Si, la un moment dat, ghetele mele gri au decis sa alunece. Hm, acum treaba lor ce vor sa faca in timpul liber, dar de ce fac astfel de traznai cu mine in ele?! Bine ca am fundul mare si am aterizat pe moale!

Rezultatul cazaturii: probabil o sa am o vanataie imensa pe coapsa stanga. Mai ales ca a intervenit si buzunarul de la blugi care are niste colturi intarite.

Daca as suferi de paranoia, acum as spune ca ghetele si blugii au complotat sa imi faca acest cadou de Craciun. Le multumesc din suflet! Amintirea o sa dainuie si dupa Anul Nou, sunt convinsa.

Bine, de data asta am avut o scuza plauzibila: era gheata pe trotuar! Dar, mi-am amintit de cazaura din februarie, anno domini 2010, petrecuta pe scarile blocului din Vaslui unde am obisnuit sa domiciliez pana acum 2 luni si ceva.

Coboram si eu scarile, impreuna cu ghetele albastre de data asta, sa mergem sa cumparam ciocolata sau maioneza sau... Oricum, ceva indispensabil! Si, pe la etajul 1, bufff! Nasol a fost ca am dat cu spatele (partea lombara, stanga, ca sa fim precisi) de treapta de deasupra si cu fundul de cea de jos. Soc dublu. Eu am supravietuit, desi am ramas cu usoare dureri in zona respectiva. Aparent, nici scarile nu au patit nimic.

Imi amintesc ca am facut eforturi sa ma ridic si nu prea stiu cum am ajuns la iesirea din scara, dar am izbandit. Si, ma intorc acasa si ma plang si eu ca omul lui Mr. G. Prima lui replica m-a lasat fara grai: „Poate nu faci asa ceva cand o sa fii insarcinata!”. Adica, nu ma intreaba omul daca is bine, nu ma ia in brate sa ma consoleze, ci... Va dati seama ca mi-a trecut durerea si m-au apucat istericalele, nu?! Intre timp mi-a trecut supararea, dar ma mai apuca durerile.

P.S. Desi am promis ca nu mai scriu de la serviciu, azi e cam liniste, asa ca am decis sa profit.  

O zi de luni irepetabila (sa speram!)

Mai intai de toate, scriu postarea asta pe calculatorul de la serviciu, desi stiu ca nu ar trebui. Dar sa consideram asta pauza mea de masa…

Motivul pentru care o scriu si nu mai am rabdare pana ajung acasa e mai complicat, dar, cred ca aveti timp, asa ca o sa il expun. Pai, nu am chef sa fac altceva, ca e asa frumos afara incat ma gandesc numai la cat de tare m-as plimba prin zapada. Plus ca, la un moment dat, tot trebuia sa scriu ceva si din birou.

Dar, sa ne lansam in povestire !

Iubitul meu coleg de birou, numitul BV, a decis sa isi rupa piciorul. Bine, nu cred ca a fost vointa lui proprie, dar a reusit sa atraga acest ghinion. Asa ca acum e in spital, asteapta sa fie operat. Noroc cu Facebook ca am reusit sa aflu ce candidati are la testare saptamana asta si ce ar trebui sa fac cu ei. In mare, ca in detaliu urma sa ma lamuresc in dimineata asta deschizand calculatorul de la munca.

Numai ca, stiti voi chestia cu socoteala. La noi s-a schimbat server-ul si azi dimineata nu am reusit sa imi accesez contul sau Outlook-ul sau agenda etc. In timp ce ma chinuiam sa fac toate astea sa mearga, suna si BV care vroia sa ii caut nu stiu ce document care ar fi trebuit sa fie pe biroul lui foarte « ordonat ». Printre altele, imi spune ca persoana care trebuie testata azi o sa vina la 11.00. Bine, pana la 11.00 scot IT-istul din gaura de sarpe veninos si il fac sa imi rezolve contul ca sa am acces la documente.

Apoi constat cu stupoare ca si imprimanta a decis sa faca greva ! Oau ! Dar mi-am pastrat zambetul pentru ca sunt constienta ca incruntarea provoaca riduri.

Siiii…. Candidatul a venit la 10 ! Bine ca intre timp am reusit sa accesez testele.

Oricum, problemele s-au rezolvat partial, adica eu am acces la cont, dar cel al lui BV nu e activ. Deci nu am cum sa intru sa verific adresa principala de e-mail.

Concluziile mele :

-          BV o fi scapat cu viata dupa cazatura, dar din mana mea nu cred ca mai are aceasta sansa. Acum si-a gasit ?! Inainte de Craciun ?! Eu deja sunt pe viteza de vacanta… Si o sa fie indisponibil destul de mult timp.

-          Tehnica de calcul din dotare simte ca vine vacanta, deci sa nu fortam nota !

-          Nu prea am inspiratie la munca, asa ca nu o sa mai repet curand experienta cu scrisul pentru blog de aici.

Despre curajul meu

In ultima vreme, din ce in ce mai multe persoane (acuma nu va ganditi la mii si zeci de mii!) imi spun ca imi admira curajul de a pleca dintr-un loc extrem de caldut (financiar vorbind) din Romania si de a ma arunca cu capul inainte in... orice.

Sa va spun ceva despre curajul meu... Cititi bine mai jos, ca sunt concluziile la care am ajuns in ultimele 2 luni!!!

EU nu sunt lucrurile pe care le-am cumparat cu bani, adica o masina, o mobila, haine etc. EU sunt cel mai de pret lucru pe care il am. Iar EU inseamna experienta mea, mintea mea si ceea ce pot sa fac folosindu-ma strict de mine. Atat timp cat ma am pe mine, pot sa imi fac cate case vreau, daca asta vreau cu adevarat, sa imi iau zeci de masini etc. Repet, daca asta as vrea, as putea sa fac. Pentru ca sunt EU.

Dar, in momentul in care ma pierd pe mine, nimic nu mai conteaza. Pentru ca inseamna ca EU nu mai exist. Raman doar obiectele, care oricum apartin unei banci... Si curajul cel mai mare nu e sa demisionezi si sa te avanti in necunoscut, ci sa recunosti ca esti pe cale sa te pierzi pe tine. Asta e foarte dureros! Daca poti sa traiesti cu asta, sau daca nu ajungi niciodata la astfel de concluzii, atunci nu ai nevoie de curaj.

Cam atat cu filosofia de balta. Astea sunt strict opiniile mele.

Statisticile de pe blog

Poate stiti, poate nu stiti, dar, daca ai un blog, poti sa accesezi diverse statistici care iti spun cati te-au vizitat in ultima zi/saptamana/luna, din ce tara ti-au accesat pagina, ce sursa de trafic eu folosit etc. Bineinteles ca eu, ca un mic scriitor in devenire obsedat de audienta, verific zilnic sa vad ce se mai intampla.

Iata concluziile mele.

-          In ultima vreme mi-a scazut audienta. De ce?! Unde sunteti? Sau e vina mea, ca parca nu mai postez la fel de mult. Sau, de cand am job, nu mai sunt interesanta?!

-          Sporadic, vad ca blogul a fost accesat de oameni de prin Malaezia, Croatia, Germania etc. Voi chiar intelegeti ce scriu eu aici? Daca da, cand treceti prin Bruxelles, dati un semn de viata!

-          Pagina mea e oferita drept rezultat la cautari care nu au legatura cu blogul. De pilda, cineva a cautat pe Google „cel mai bun coafor din olanda”. Cred ca a gasit postarea mea cu salonul care se cheama „Mirona”.

Astea sunt cele mai importante...

A, inca ceva. Daca cititi blogul asta si va place, dar nu ma cunoasteti, lasati si voi un comentariu, ceva.

Intimitate si Internet

In urmatorul dictionar de antonime al limbii romane, cuvintele astea doua ar trebui sa faca pereche! Si cred ca sunt multi care mi-ar da dreptate.

Sa incepem cu Facebook. Pana acum vreo doua-trei zile, toate bune si frumoase. Apoi au inceput ciudatenile. Am primit invitatii de la oameni pe care nu i-am vazut in viata mea si, mai mult, nici nu erau prieteni ai prietenilor si nici macar romani, ca sa zic ca imi citeau blogul. Printre ciudati: un indian care imi zicea ca vrea sa fie prietenul meu (pe bune!!!) si o tipa (cred) care arata ca un travestit bine lucrat la sala, de prin Texas. De unde ii cunosc pe oamenii astia? Ce vor de la mine?

Explicatia unui amic: necazurile tale au inceput dupa ce ai postat pozele in rochia albastra. Mai ca are dreptate... Dar eu, ferm convinsa de ce spun, i-o tai din start argumentand ca doar prietenii au acces la profilul meu. Omul insista si imi spune sa verific bine. Ii multumesc, pentru ca la a nu stiu cata verificare se dovedeste ca mai erau niste setari bine pitite in spatele unui link scris cu caractere de 8. Acum sunt in regula! Deci, mai mult de poza de la profil, niet!

Trecem la e-mail. Ca orice roman venit la munca intr-o tara straina, am postat si eu niste anunturi pe internet. Pe unele site-uri, ca de obicei, trebuia sa iti faci cont si sa iti dai datele. Rezultatul, in afara de job-uri sporadice, e ca primesc tot felul de oferte promotionale in mail si mesaje de la ciudati care imi spun ca vor sa fie prietenii mei. Cine sunteti? Lasati-ma in pace!!!

Punctul trei pe lista mea, Messenger. Zilele trecute primesc o cerere de adaugare in lista a unui ID ciudat – moxomoxom2001. Cererea coincidea cu una de pe Facebook a unui fost coleg de facultate, asa ca m-am gandit ca ar putea fi el si am acceptat. Azi, se declanseaza o conversatie. El incepe cu un „hello” care nu imi dadea niciun indiciu. Eu raspund, din reflex, cu „sal”. Urmeaza intrebarea care m-a dat pe spate: „french or english?”. Atunci se aprinde beculetul: asta habar nu are cine sunt, deci ignore. Totusi, in bunatatea mea nemarginita ii mai dau o sansa si il mai intreb o data cine e si ce vrea. Raspuns naucitor (in engleza, bineinteles): „Sunt Marc din Belgia si vreau sa imi trimiti o poza cu tine!”. Chiar, mai Marc?! Ia de aici un „ignore”! Sper ca ti-a placut! Bine ca am poza aia faina la mess cu creatura din iarba. Nu-i asa ca arat bine?!

Apropo de Messenger... Am strans 58 de persoane in lista si ma sperie acest lucru. De unde ati aparut toti? Bine, va cunosc, nu-i problema, ca altfel nu ati fi acolo. Ce nu imi place e obiceiul unora de a sta ascunsi si de a te ataca pe la spate cand nici nu te astepti. Pai, mai copilasi, voi nu ati vazut ca puteti sa va setati disponibili numai pentru anumite persoane? Daca tot aveti persoane cu care nu vreti sa mai vorbiti, puteti face setarea expusa mai sus sau puteti sa le dati „ignore” (ce limbaj internautic!). Sau abuzati-va statusul...

Concluzia: din momentul in care ai o adresa de e-mail care bantuie libera pe Internet, acelasi lucru se intampla si cu datele tale personale. Mai ramane sa ma faceti si pe mine un pachet de date si sa imi dati „send” pe e-mail. Asata, daca deja nu sunt un simplu programel in limbaj binar...

Iarna in jurul biroului meu

Smart Phone

Desi e ora 22:00, eu simt inspiratia cum ma bantuie. Bine, asa o inspiratie generala si nedefinita specific, care ma face sa scriu despre toate tampeniile. Si, ca de obicei, fac o introducere care nu are nicio legatura cu subiectul efectiv al postarii.

Acum 4-5 lunii nu intelegeam de ce am nevoie de un Smart Phone, nu intelegeam de ce cineva, adica Mr. G, ar da mai bine de 200 de euro pe un astfel de gadget si nu intelegeam eu multe alte chestii, cum ar fi filosofia lui Kant si altii ca el. Cu ultimul aspect, tot nu m-am edificat (nici nu am incercat). Cu celelalte doua, nu numai ca mi-am schimbat opinia, dar am ajuns mai rau de atata!

http://www.nokia.ro/produse/cautare-si-comparare/nokia-n8 - asta imi doresc acum. In Romania nu a aparut inca, dar aici da. Nu costa decat 500 de euro... Doar atat! Mititelul! Cred ca mi-am pierdut mintile! Oricum, nu avea cum sa fie altceva decat Nokia. Ar trebui sa cer unul gratis ca le fac reclama!

Ce m-a facut sa imi doresc un Smart Phone? Faptul ca nu trebuie sa car 4 dispozitive diferite dupa mine ca sa pot sa fac poze, sa vorbesc la telefon, sa imi accesez sporadic e-mail-ul si sa ascult muzica. Plus GPS-ul. Ca mai am si eu momente de habaucenie profunda, provocate de nu se stie ce furtuni electromagnetice din stratosfera, si imi pierd temporar darul orientarii in spatiu.

Recunosc, are multe alte chestii pe el care nu imi sunt de niciun folos si la care nu o sa le pricep sensul existential niciodata, poate. Dar, sunt dispusa sa risc. Pentru toate celelalte calitati pe care le are...

Mr. G cred ca se da cu capul de pereti cand citeste aceasta postare pentru ca, daca nu era el sa ma oblige sa iau Smart Phone-ul lui cu mine (tot un Nokia, bineinteles), acum nu am mai fi ajuns aici.

Ma scuzati acum, ma duc sa numar maruntisul si sa vad cati ani imi mai trebuie pana strang cei 500 de euro...

Multumiri...

... persoanei care m-a provocat sa scriu textul pe care probabil l-ati citit deja. Daca nu, ce mai stati?!

Si acum, povestea din spate.

Acum vreo doua-trei saptamani, marea retea de socilizare/globalizare/suprimarea intimitatii Facebook mi-a facut o surpriza placuta. Nici nu mai stiu prin ce lista l-am gasit, dar l-am gasit, si asta-i tot ce conteaza, pe fostul meu coleg de banca din scoala generala. Sincera sa fiu, acum cateva luni, cand imi mai aminteam de fosti colegi, nici nu ma gandeam ca o sa mai vorbesc vreodata cu el. M-a bucurat descoperirea si am incercat sa aprofundez subiectul. Adica, curiozitati obisnuite: pe unde mai e, ce a mai facut etc.

Ce am aflat?! Paul Boncutiu, ca despre el e vorba, e bine-mersi in Cluj. Bine, in limitele in care un tanar cu aspiratii intelectuale si idei de vanzare poate fi la varsta noastra in Romania. Ce a facut el in ultimii 12 ani de cand nu ne-am vazut? Cel mai important, din punctul amandorura de vedere, s-a apucat de scris. Si nu orice, ci SF. Si mai scrie si pentru presa cate ceva. Detalii, gasiti aici: http://www.ziare.com/colaboratori/paul-boncutiu,  http://www.sferaonline.ro/sectiuni/fictiuni/article/?id=4175, http://www.textconstruct.eu/publicare/publicare1.html .

Are si un blog fain pe care, din pacate, l-a cam lasat balta - http://romania-paradox.blogspot.com/ . Rusinica! Daca ai ceva de spus, fa-ti timp si spune-o!

Punctul meu de vedere: are potential! Si are inca timp sa si-l dezvolte.

Ce mai face el? De exemplu, asta http://www.textconstruct.eu/, o idee buna care sper sa ii aduca si beneficii. Ideea o gasiti si pe Facebook, desigur. Apelati cu incredere!!!

Problema lui, apropo de ale scrisului: ca nu isi prea face singur proof reading. Dar, carcotasul din mine intra in actiune! Ar trebui sa aprinda lumanari pe altarul Facebook-ului ca m-a gasit!

Din vorba in vorba, duminica trecuta ii spuneam omului, ca de la scriitor la scriitor, ca pregatesc ceva pentru blog. Replica lui, cam sarcastica: „Cand te decizi sa scrii ceva serios si sa treci la un alt nivel, anunta-ma!”. Mda, cred ca m-am schimbat un pic in 12 ani, ca nu are idee ca nu e bine sa ma provoci! Dar cred ca a invatat lectia, pentru ca dupa cateva ore avea textul cu care ma laud. Si, el, in bunatatea lui, l-a publicat. Spera ca a scapat astfel de necesitatea inventarii unui cadou de Craciun pentru mine... Sa o crezi tu, Paul!

Acum, apropo de textul meu: nu e el o capodopera a literaturii contemporane, dar, promit sa mai lucrez la el. Pentru prima incercare complet fictionala, eu zic ca e in regula. Mai ales ca ma uit in jur si constat ca mi-au murit laudatorii.

Si continuarea... Mi-a trimis un link cu un concurs SF care are termen de predare al romanelor pe 01/06/2011. Mai intai, am spus ca imi place sa citesc SF, nu sa scriu. Apoi, dupa prima incercare literara, m-a izbit frontal si cu putere o idee si am decis ca o sa depun eforturi sa ii fac concurenta lui Paul in aceasta competitie. Frumos imi sade, nu?! Omul ma incurajeaza sa scriu si eu, ca o vipera ce sunt, il atac pe la spate.

Deci, dupa cum v-ati dat seama, textul asta ii o reclama a produsului „Paul Boncutiu”, caruia am uitat sa ii spun ca am avut rezultate foarte bune la testul IPV (masoara competenta in vanzari!).

P.S. Mai am eu o fosta colega de clasa de prin a patra care scrie fain si are si despre ce. Si-a cam parasit blogul recent, sper ca scrie o carte sau ceva si mai maret, altfel nu are nicio scuza...

Nimic deosebit...

Va dati seama ca nu e asa, nu?! Viata in sine e deosebita si merita traita. Nimic deosebit, in sensul ca nu am urcat pe Everest, nu am ajuns in Groapa Marianelor si nici nu mi-am cumparat pamant pe Luna. Mai am timp pentru toate.

Incep sa intru incet, incet in atmosfera sarbatorilor. Si nu va ganditi ca asta inseamna ca am ticsit frigiderul si dulapurile cu provizii alimentare. Doar ca imi place sa vad orasul impodobit cu luminite, sa vad braduti impodobiti peste tot si sa caut cadouri potrivite pentru toata lumea. Mai ales ca duminica am vazut si un spectacol de lumini foarte fain in Grote Markt.

Si, sa va expun ce am mai facut eu interesant de la ultima postare...

Mai intai de toate, am intrat pentru prima data intr-un mall din Bruxelles. Asta spune multe despre cat de pasionata sunt eu de asa ceva. Adica sunt aici de doua luni jumate si, noroc ca trebuia sa caut cadouri, abia acum am vizitat si eu un astfel de templu al pierzaniei. Recunosc, mi-am pierdut rabdarea repede si, dupa primul etaj, am facut cale intoarsa inspre iesire. Cadourile le cumparasem de la intrare, unde am gasit un magazin fain din prima. Asa sunt eu, norocoasa! Muulta lume, muuulte locuri de mancat si cafenele, muuulta galagie si agitatie. Deci, nimic deosebit! A, ba da! Comparat cu veniturile, preturile sunt mai accesibile.

Apoi, am facut noi pasi in ceea ce priveste cultura mea muzicala. Nu, inca nu am inceput sa iau lectii de pian. Doar am descoperit Melody Gardot (fain tare!) si am devenit putin obsedata de o melodie total opusa ca si still, respectiv Kiss – I was made for loving you. Va rog, lasati conotatiile sentimentale si dulcegariile la o parte. Imi place cum suna. Foarte tare. Asa ca fac un lucru total nesanatos – imi indes castile in urechi si dau volumul la maxim. Sper sa imi treaca obsesia in curand, ca altfel o sa ajung sa vizitez ORL-isti. Oricum, acum ascult Best of Kiss. Ce am ajuns!!!

Pe la munca, chiar nimic deosebit... Doar ca am ajuns la constatarea ca eu si colegul meu de birou avem mare nevoie sa ne maturizam. Sau sa primim cadou de Craciun noi jucari, ca de plimbat cu scaunele ergonomice in jurul birourilor ne-am saturat. Daca sefa mea a crezut ca a angajat doua persoane mature care sa faca headhunting, s-a inselat. Ma intreb cand o sa isi dea seama...

Vremea pe aici e ciudata tare. Spre exemplu, azi ploua cand am plecat de la birou. Cand am ajuns in centrul orasului, adica dupa circa 30 de minute, ningea abundent. Cine sa mai inteleaga ceva?

Facebook-ul (sau fesebuci, cum ii spun eu) mi-a mai facut un cadou – fosta mea colega de banca din liceu. Deci, deocamdata, Facebook bun! Dar Facebook foarte rau cand am aflat ca si comentariile mele la pozele celorlalti sunt impartasite cu toti cei pe care ii am in lista. Asa ca, daca vrei intimitate, sigur nu mai ai dupa ce ti-ai facut un cont pe Facebook. Buna idee a avut creatorul, ca doar de aia a fost declarat omul anului 2010 de catre Time. Buna tare... Pacat ca mie nu imi place in mod deosebit. Ii gasesc mult mai multe defecte decat calitati. Dar, deocamdata, inca ma amuza. Cand termin postarea asta, ma duc direct pe pagina sa vad daca nu mi-a lasat careva un mesaj... Si sa incerc sa umblu la setarile de confidentialitate!!!

Siiiii, am lasat piesa de rezistenta la sfarsit! Am scris primul meu text literar care nu are legatura cu blogul. Il gasiti aici: http://www.textconstruct.eu/publicare/autori/Mirona%20Mitache/Barbatul.html . Despre site-ul pe care e plantat si despre cum a ajuns sa fie scris, intr-o alta postare pe care o sa ma chinui sa o scriu imediat dupa asta. (La acest capitol, vreau sa imi cer scuze publice de la un anume amic, cititor fidel al blogului. Stie el de ce, explicatiile sunt de prisos.) Savurati, astept comentarii, pozitive sau negative. Mai ales ca ma gandesc sa extind textul si sa il transform intr-un mic jurnal masculin al unei casnici. Mentionez ca trairile presupusului autor al jurnalului sunt fictiune pura. E totul doar in mintea mea! Asa ca nu incercati sa gasiti corespondente printre prieteni... Si tot la acest capitol, vreau sa ii multumesc, tot public, fostului meu coleg de birou (nu dau nume, ca se stie el!) pentru ca m-a educat in spiritul coerentei si corectitudinii literare.

Ajutor!

Daca nu vreti sa fac o criza de isterie si sa imi arunc laptop-ul pe geam (si, daca cititi blogul, nu cred ca vreti!), intrebati toti prietenii si gasiti o solutie la problema de mai jos.

Conexiunea la internet e dial-up si in apartament sunt 2 calculatoare care se conecteaza wireless. Pentru a realiza reteaua, am achizitionat un 2in1, router si modem, model TD-W8901G (TP-LINK). In cursul setarii sale, a cerut sa bifam daca vrem sa limitam accesul in retea numai la calculatoare care utilizeaza acelasi sistem de operare. Si, cineva (nu dam nume!) a bifat „Yes”.

Deci, in prezent, nu putem parola reteaua pentru ca eu am Windows 7 si A are XP. Nu sariti, ca am incercat si ea nu se mai poate conecta. Nu putem reinstala sistemul de operare pe al ei, ca nu duce 7. Iar al meu nu functioneaza bine cu XP. Plus ca setarea implicita e pentru Windows 7.

Am incercat sa reinstalez modem-ul, adica sa refac aceeasi pasi ca si prima data ca sa schimb setarea, dar nu ma lasa. M-am gandit si sa refac toti pasii pe celalt laptop, dar nu se poate pentru ca nu ii poate fi dezactivata conexiunea wireless. Nu intrebati de ce...

Problema e ca, de vreo 4 zile se tot leaga unul in retea. Si cand apare el, eu nu mai am conexiune! Sau e foarte proasta! Ori descarca dinozauri, ori fura Internet pentru mai tarziu...

Deci, astept solutii! Repede, ca innebunesc!

Rochia

Dupa cum stiti, sau poate nu stiti, prin 2007 m-am maritat si eu. Cu ce am ramas de pe urma fericitului eveniment?! Un sot, Mr. G, o masina de cusut Singer si... rochia de mireasa.

Rochia asta ere o poveste a ei. Adica, eu am decis ca vreau o rochie de bal si de orice alta culoare, dar nu alba. Bineinteles ca Familia se astepta sa fie o culoare pala, ceva foarte aproape de alb. Cred ca Familia nu ma cunoaste foarte bine...

Dupa ce am decis ce vreau, trebuia sa aleg culoarea. Grea parte, mai ales ca nu am o culoare preferata. Mai intai am zis verde brotac, dar mai pala. Apoi, am fost in Carrefour ca sa imi cumpar niste obiecte de imbracaminte de la Uniconf (nu pot sa le spun denumirea exacta, ca ma rusinez!) si am pus mana pe unii turcuoaz. Atunci am decis! Intr-un camin din Regie, in vizita la D. Camera aia ar trebui transformata in muzeu...

Bun, dar nu puteam sa ma duc cu chilotii la croitoreasa sa ii explic ca eu vreau culoarea aia si sa imi aduca material (lucrau numai cu materialele lor!)... Norocul croitoresei, ca pana la urma asta as fi facut, a fost ca am descoperit o cravata care avea culoare potrivita. Deci, am cumparat cravata si m-am dus cu ea. Si au cautat bietii oameni prin toate depozitele din Iasi. Cine cauta, gaseste.

Si incepe tanti sa lucreze la rochie, dupa design-ul meu original si sub atenta mea supraveghere. Bineinteles ca i-am explicat ca vreau o crinolina mare, fara schelet, numai din tul. A bagat 50 de metri de tul in ea!

In timpul procesului, am luat o bucatica de material si umblam cu ea la mine ca sa caut alte chestii pentru nunta. Asa, toata Familia a vazut culoarea. Soc si groaza! Nu e prea inchisa?! Si, cireasa de pe tort, am decretat ca eu nu vreau voal! Cine a mai vazut rochie de bal cu voal?! Familia facea fete, fete. Ar fi vrut ei sa spuna cate ceva, dar se loveau de fata mea care spunea: „Comentezi?!”. Asa ca au adunat muuulte frustrari.

Pana la urma e gata si rochia, vine si ziua primei nunti (am avut 2, ca is mai smechera!). Femeile din Familie erau oripilate. Sau aproape... Replicile standard: „Rochia de mireasa trebuie sa fie alba!” si „Mireasa trebuie sa poarte voal in biserica!”. Raspunsurile mele: „Dar cand femeile se casatoreau in costum popular, care numai alb imaculat nu e, cum era? Sau v-ati americanizat cu totul?” si „Scrie undeva in Biblie ca mireasa musai trebuie sa poarte voal?”. Ultima opinie mi-a fost sustinuta si de Protopopul de Alba.

Incredibil, dar toate carcotelile au incetat in momentul in care m-au vazut imbracata! Atunci parerea a fost unanima: rochia e asa de reprezentativa pentru mine! Rezultatul, mai jos.

Pana una, alta, mai trebuie spus ca inca mai am rochia, ca toate fetele care m-au vizitat au probat-o si ca o pastrez in speranta ca o sa particip la vreun bal imbracata cu ea!

In loc de incheiere, pozele.

De la munca adunate

Introducere:

Pentru a identifica candidatii potriviti pentru clientul meu care are o pozitie libera, ii caut pe la companii rivale. Sau ii gasesc pe LinkedIn si apoi ma chinui sa le aflu numerele de telefon ca sa vorbesc cu ei. Bineinteles ca secretarele de la receptie te intreaba cine esti, de ce vrei sa vorbesti cu X si alte chestii care nu sunt treaba lor... Iata ce a iesit cu doua astfel de ocazii.

Cuprins:

Ma uitam cu incrancenare la un profil pe LinkedIn si ma intrebam cum pot sa ii fac rost de numarul de telefon avand in vedere ca momentan nu lucreaza ca sa pot suna la companie. Deodata ma izbeste o idee, pun mana pe telefon si sun la ultima companie la care a lucrat persoana in cauza. Intreb de doamna si mi se spune ca nu mai lucreaza acolo. Asta stiu si eu! Imi iau vocea de om disperat si ii explic receptionerei ca ma cheama Miranda Mitash (cam asa inteleg astia numele meu la telefon!), ca am lucrat cu tanti la DHL (ce?!!!), ca am venit in Bruxelles pentru 2 zile si chiar vreau sa o vad. BV (colegutul meu de birou) radea in hohote pe sub birou! Secretara pune botul si imi da numarul de mobil. Yeeee!

A doua intamplare a implicat noroc chior. Sun la compania unde se presupune ca lucra o alta tipa interesanta. Raspunde secretara care imi spune ca impricinata tocmai a iesit... Eu ii spun ca e o urgenta si as avea nevoie de numarul de mobil. Ea ma intreaba daca sunt tipa care ar trebui sa lucreze dupa-amiaza la tanti. Eu raspund afirmativ si mi se da numarul de mobil, cu amendamentul ca tanti a iesit ca sa ma intampine pe mine. Ce tare!!! Oare ce trebuia sa muncesc la ea?!

Concluzia:

Sunt o mica mincinoasa!

Ceva lipseste…

De cand cu noul job viata mea a intrat pe un fagas „normal”. Adica ma trezesc la 7, la 8 plec de acasa, la 9 ajung la serviciu, la 17.30 plec de la serviciu (unde am stat toata ziua in fata calculatorului!), la 18.15 ajung acasa unde reiau partea cu calculatorul. As putea sa ies in oras dupa munca, dar e frig. Astept sa se mai incalzeasca.

Programul asta mi-a provocat ceva nemultumiri zilele astea si tot incercam sa imi dau seama care e problema. Aseara m-a izbit! Noroc cu Inception, ca mai gandesc si eu!

Problema e ca ceva lipseste. Si, spre dezamagirea lui Mr. G, nu o sa cad in extrema romantioasa a povestii. Deci, ce lipseste? Cititul si sportul!

Mi-am dat seama ca ma plictiseste calculatorul, ca nu zice nimic interesant. Bine, asta stiam de mult, dar sentimentul s-a accentuat dupa ce m-am lasat de Travian. Adica, Facebook-ul nu e a opta minune a lumii! Nici resurse sa scriu nu mai gaseam... Pana mi-am dat seama ca vreau sa citesc o carte. Am incercat sa descarc ceva fain de pe Internet, dar nu pot sa o citesc de pe calculator. Prefer sa simt cartea in maini si sa ma port frumos cu ea pentru ca imi daruieste o parte din mine.

Problema e putin mai complicata in a-si gasi rezolvarea, deoarece nu vreau sa citesc in limba romana (nu imi este de ajutor in a invata sa gandesc cu adevarat in engleza/franceza). Pentru carti in limba materna, puteam sa il rog pe Mr. G sa imi trimita o parte din biblioteca personala... Pana la urma, am facut rost de 2 carti in limba engleza, dar nu cred ca ma satisfac pe deplin. Pe lista de cumparaturi de anul viitor au rasarit niste carti SF in limba engleza! Asimov, Herbert si Farmer ma asteapta!

Cu sportul e mai complicat deocamdata, ca inca nu ma lasa sufletul sa dau bani pentru a merge la sala sau la bazin (aici mai trebuie si echipament). Si e prea frig pentru alergat! Asa ca, ori ma apuc de Pilates acasa, ori mai am rabdare. Sau as putea sa descarc cursul de aerobic/streeptease al lui Carmen Electra si sa incep sa exersez...

Acum ma duc sa cercetez cartile, ca e prea tarziu sa ma apuc sa topai prin vastul apartament.

Inception

Ce nu face omul de plictiseala?! Eu, de exemplu, am trecut peste senzatia de disconfort pe care mi-a creat-o fata lui DiCaprio cand am deschis pentru prima data filmul mentionat si am reusit sa il vad de la cap la coada. Si foarte bine am facut!

Dar, inainte sa ma lansez in detalierea simtirilor mele vis-a-vis de conceptul filmului, sa ofer o explicatie in legatura cu motivul pentru care nu imi place fata lui Leonardo. Nu ma exprim poetic, ci chiar nu imi place fata lui. Mi se pare ca a ramas aceeasi ca si in Titanic, cand eu ma asteptam sa se mai maturizeze putin. Plus ca ar putea sa incerce o usoara schimbare de freza. Oricum, a fost convingator in rolul din Inception.

Acum despre film. De multa vreme nu am mai vazut un film care sa mi se para ca prezinta o idee originala si care sa ma captiveze asa de tare. La 10 minute dupa ce se terminase, eu eram inca in el si simteam emotia. E un film psihologic, de actiune si are si o poveste de dragoste ratata. 3 in 1!

Incepem cu partea psihologica, care e baza. Ca sa fiu sincera pe deplin, punctul de pornire nu e chiar in totalitate original pentru ca, din punct de vedere psihologic, poti sa manipulezi pe cineva si sa il faci sa creada ca o anumita idee ii apartine. Originala e insa metoda pe care o propune scenaristul, adica visul in vis in vis... In afara de aceasta „exagerare”, restul e psihologie pura. De la mecanismele de autoprotectie ale creierului si pana la a trai in propria lume imaginara si a considera ca e cea adevarata, toate aspectele sunt preluate din pshihologia umana. Mi-a placut ca au fost preluate cu inteligenta, introducand chiar si o moarte echivalenta in vis.

Lupta personajului principal cu povestea de dragoste trecuta si esuata aduce latura umana in film, sentimentul de vina care il insoteste pana aproape de final fiind si cauza multor probleme. Metafora este evidenta: problemele bine ascunse in subconstient nu ne dau pace si, pana nu le recunoastem existenta si nu le exprimam, nici nu pot fi rezolvate. Dar fiecare din noi are capacitatea psihologica de a face asta. Poate ne lipseste doar curajul!

Implicarea tinerei arhitecte in rezolvarea problemei care ii afecteaza subconstientul celui in cauza mai ca iti da speranta unui nou inceput, dar ea este doar punctul de sprijin, mana intinsa care il trage afara din bezna trecutului.

Minusuri as marca la capitolul actiune, unde mi se pare ca au exagerat putin cu impuscaturile. Poate mergea si putin mai multa lupta corp la corp. Dar, felul in care e filmat si efectele speciale constituie doua bile albe.

Apropo de vestimentatie, mi-a placut ca toti aveau un aer business. Erau stilati...

Oricum, la final ramai cu o usoara indoiala daca pana la urma au reusit sa revina la realitatea initiala. Sau daca ea chiar exista si nu e totul un vis... De ce? Pentru ca cei doi copii poarta aceleasi haine si au aceeasi varsta ca si atunci cand i-a vazut ultima data. Si, teoretic, de atunci trecusera cativa ani...

Ideea este ca nu pot sa il descriu exact, poate ar trebui sa il mai vad de vreo cateva ori ca sa pot sa ii fac o critica in adevaratul sens al cuvantului. Senzatia pe care mi-a lasat-o a fost ca am creierul viu si ca parca am fost acolo cu ei. De asta mi-a placut.

Bineinteles ca sarcasmele nu pot lipsi dintr-o critica personala, chiar daca mi-a placut foarte tare filmul. Astea o sa le pun cu liniuta:

-          Aproape toti masculii din film aveau aceeasi freza. De ce?

-          Domnisoara arhitect arata chiar naspa in costumul ala gri, tern si office.

-          Prosti mai is inamicii, daca unul bun reuseste sa scape de 20 rai intr-un timp foarte scurt. Plus ca munitia nu se termina niciodata.

La final, nota mea: 9,5. Si va recomand sa il vedeti.

Eu si denimul

Cred ca fiecare dintre noi are un anumit gen de haine care ii plac. Ma refer mai ales la dragele mele cititoare, ca voi, masculii, sunteti produsul nostru, de cele mai multe ori. Nu va suparati, mai glumesc si eu! Si obiectele astea vestimentare tind sa iti acapareze cea mai mare parte din dulap. Ar putea fi vorba despre fuste, rochii, tricouri sau orice altceva, dar sigur exista in garderoba o categorie vedeta.

Mie imi plac blugii! Foarte tare. Atat de tare ca orice decizie de a mea de a-mi schimba semnificativ stilul vestimentar se loveste de aceeasi problema: nu pot sa imi ascund blugii. Nici nu intra in discutie sa scap definitiv de ei. Bine, nu de toti, dar de cei mai multi. Chiar si cei care nu mai au prestanta sunt pastrati pana nu mai pot fi utilizati.

Problema recunoscuta e pe jumatate rezolvata, nu?! NU! Ca doar tocmai mi-am mai cumparat o pereche!

Daca vad o pereche de blugi care imi vine bine, o cumpar ca nu se stie niciodata cand imi trebuie. Ca doar ceilalti au si ei o durata de viata limitata! Plus ca au croieli diferite, nu sunt identici... Problema e ca ultimii cumparati devin cei mai purtati pentru ca ma indragostesc pur si simplu de ei.

Imi amintesc cu nostalgie de iubitii mei Lee Cooper care s-au ros la genunchi din cauza unor cusaturi din croiala... Si imi amintesc si de criza mea de isterie cand am constatat ca o croitoreasa destoinica i-a scurtat cu 2 cm mai tare decat trebuia. Atunci am decis ca vreau masina de cusut! Ca eu sigur nu mi-as mutila blugii vanati cu atata inversunare. Iubiteii in cauza au ajuns sa nu poata fi purtati decat cu incaltaminte fara toc.

Acum ma uit cu drag la o pereche de Esprit care au suferit un accident tragic in Bucuresti si au ajuns sa aiba o mica gaura in lateral. Dar masina de cusut achizitionata datorita celor mentionati mai sus si-a facut treaba si blugii au revenit in circuit.

Din nefericire, fratii lor de la aceeasi firma o sa treaca in nefiinta cat de curand. Desi au o croiala mortala, s-au uzat in partea de jos. Poate ar trebui sa astept aparitia masinii de cusut si sa inventez ceva... Tema de gandire!

Regrete eterne o sa am si cand ma gandesc la Levi’s. Nu de alta, dar croiala lor nu mi se potriveste. Si am 3 perechi! Eu am incercat sa imi gasesc unii pe masura... Si tot nu pot sa scap de ei, ca ma gandesc ca poate o sa ii modific cumva.

Mandra foc sunt si de Tally Wally, cu talie joasa si evazati exact cat trebuie. Desi erau cam largi in talie, i-am stramtat putin si acum sunt ideali. Bine, toti blugii mei sunt ideali.

Dar, momentan, mandria mea o reprezinta noua achizitie, in speta perechea de Tommy Hilfiger achizitionata duminica. Ca sa vedeti ce sacrificii am facut pentru ei, azi am mancat mai putin ca sa nu ii tentez sa ma stranga! Nu de alta, dar sunt skinny skinny si orice gram in plus provoaca suferinte. Asta imi aminteste de un episod din Cougar Town in care fetele ii explicau unui tip ce sacrificii fac ele ca sa incapa in blugii foarte stramti. Oricum, pe astia ii iubesc pentru ca merg si la tinuta office ca sunt clasici ca si colorit si nu au brizbizuri.

Dar am si fuste... Imi amintesc de cea mai iubita si cum am decis sa o cumpar. Mergeam si eu prin Bucuresti si vad o tipa cu o fusta de blugi cu croiala foarte clasica. In momentul ala am decis ca vreau o fusta asemanatore si, timp de 2 saptamani, am vanat-o prin toate magazinele. Am gasit-o la Jennifer si bine ca era la reduceri. Era cat pe ce sa imi iau si sacoul asortat, dar imi place materialul mentionat in titlu in obiecte de imbracaminte care au legatura cu partea inferioara a corpului, si nu cu cea superioara. Adica, nu ma dau in vant dupa geci, camasi, sutiene etc., dar o pereche de pantaloni sau o fusta ma pot face sa imi pierd mintile. Bugetul familiei a fost cel mai bucuros in urma acestei decizii pe jumatate intelepte.

Toti pantalonii descrisi mai sus au fost vanati in Romania in SH-uri cu personalitate, care aduceau solduri faine, deci sunt cu atat mai pretiosi. Motivul e simplu: preturile in magazinele „de firma” din tara noastra mult iubita sunt exagerate comparat cu veniturile si produsele aduse acolo nu sunt neaparat pe gustul meu. Cu titlu informativ, aici (Bruxelles) gasesti la H&M, de exemplu, rochii faine cu 10 euro. Si nu la reducere!  

Sa revenim la blugi. In prezent detin 11 perechi de pantaloni din acest material si 2 fuste. Sau, cel putin, de astea imi amintesc eu. Ar trebui sa fac un inventar, dar cred ca Mr. G ar face o criza de nervi. O sa ma abtin. In schimb, o sa continui sa adaug altii pe lista pentru ca de la asta nu ma pot abtine. Si o sa ma gandesc sa imi fac o garderoba precum cea din reclama de la Carlsberg! Sa va ingrijiti vocile ca sa putem reproduce tipetele.

Carcoteli si comentarii

Dupa cum spuneam si intr-un raspuns la unul din comentarii, eu carcotesc. Poate ar trebui sa colaborez cu Carcotasii. Asa ca, ia uite niste carcoteli!

Vremea in Belgia e ciudata tare. Bine ca nu m-am mutat aici pentru asta! Pai, dupa ce a nins frumos si s-au depus cam 4-5 cm de zapada alba, aseara a inceput sa ploua. Ce-i asta? Ras cu plans? In consecinta, azi dimineata nu mai era nici urma de zapada. Belgienii probabil se simt in siguranta pentru ca vederea zapezii chiar i-a speriat. Tare! Ei nu au mai vazut omat pe strazi de ceva ani buni. Bietii oameni, oare cum pot trai asa?!

Apropo de vreme, zilele astea un amic mi-a descris o zona din Algeria, Kabylie, si clima de acolo, care e mult mai apropiata de sufletul meu. Am vazut si poze foarte frumoase. Deci, pe lista mea de „trebuie vizitat”. Sper sa nu fiu rapita prin tarile alea, ca inca nu am bani de rascumparare...

Intorcandu-ne la Belgia, situatia politica si administrativa din tara asta te face sa te gandesti ca in Romania e mai organizata treaba. Ca sa intelegeti ce vreau sa zic, priviti aici: http://www.vimeo.com/15239617 . Ii multumesc colegului meu de la munca pentru link si iluminare. Desi, cred ca preferam sa raman in bezna necunoaserii. Nu de alta, dar acum ma intreb cum o sa supravietuiesc in aceasta jungla.

Urmatorul subiect pe lista: shopping de Mos Nicolae. Va dati seama ca Mos Nicolae e doar pretextul, cauza reala fiind faptul ca suntem femei si nu ne putem abtine. Dovada?! Pai ce nevoie aveam de inca o pereche de blugi cand deja am 4 aici si inca vreo 4 ramase in Romania? Teoretic, niciuna... Practic, nu poti trece nepasatoare pe langa o pereche de Tommy Hilfiger la 15 euro care iti vin ca turnati. Chiar daca plecasem cu ideea ca vreau raiati gri sau negri. Daca nu am gasit ce vroiam, am luat ce am gasit. Doar nu era sa plec cu mana goala din magazin!

Magazin e mult spus. De fapt, e un outlet al unui lant de magazine belgian detinut de niste turci. Asa ca spatiul arata ca un bazar, dar, exact ca in SH-urile din Romania, daca ai rabdare sa cauti gasesti comori inestimabile. Exagerez, stiu!  

Dar tot nu ma pot abtine: am blugi Tommy!!! Asta-i partea materialita din mine...

Partea spirituala a fost azi la un mini-concert de colinde romanesti. Biserica greco-catolica romaneasca din Bruxelles a organizat asa ceva intr-o catedrala catolica din centrul orasului. Printre cantareti, 7 la numar, si colega mea de camera, A. Logic ca avea nevoie de galerie. Asa ca toti prietenii ne-am strans in par! Eu am facut ceva mai mult: am tarat si 2 berberi/francezi dupa mine (ca tot vorbeam mai sus de tara lor). Neasteptat, au fost extrem de incantati de cantece. Bineinteles ca prestatia solistilor a contat foarte mult in formarea impresiei. AX a declarat chiar ca vrea sa invete sa cante la nai! As vrea sa o vad si pe asta... De fapt, nu chiar!

Piesa de rezistenta a constituit-o bonusul recitalului, adica Ciocarlia. Foarte fain interpretata la nai si pian.

Urmeaza un fel de scuze anticipate pentru toate zilele de nastere pe care o sa le ratez. Ca pentru alea care au trecut deja sper ca am fost iertata. Asadar, dragii mei, memoria mea super fiabila are si ea defecte de programare. Cel mai mare: are un talent deosebit in a uita zilele de nastere. Iar daca si le aduce aminte si ma imboldeste sa lipesc afise prin casa sau sa pun alarme la telefon, sigur uita sa si sa actioneze dupa ce le vede. Asa ca, sunt aproape ferm convinsa ca o sa uit sa va spun la multi ani la timpul potrivit si imi cer scuze de pe acum.

Deoarece viata mea se desfasoara de vreo 3 saptamani preponderent la munca si in casa, subiecte prea multe pentru expus aici nu mai gasesc. Totusi, ca sa va dau de lucru, o sa incerc sa fac din tantar armasar si sa mai scornesc niste aberatii.

10 lucruri care nu imi plac si 10 care imi plac

(Postare generata de faptul ca, pe aici, lumea se plange ca e prea frig sau ca nu le place zapada.)

Asadar, iata lista cu prima categorie:

1.       Frigul. De fapt, nu imi place sa imi fie frig. Si daca ma ataca frigul, foarte greu ma incalzesc, aici intervin intalnirile fierbinti cu cada.

2.       Praful de pe strada. Mai ales vara cand e foarte cald, sa se lipeasca de mine e un cosmar. Noroc cu faptul ca in Bruxelles cantitatea de praf existenta pe strazi este aproape inexistenta.

3.       Apa rece. Iubesc apa, dar daca e rece fug cat vad cu doi ochi. De asta eu spal fructele si legumele numai cu apa calda.

4.       Ploaia de toamna. Daca tine cateva zile, reuseste sa ma deprime. Si eu sunt greu de deprimat.

5.       Gunoaiele de pe strada. Implicit, imi displac si oamenii care le arunca.

6.       Galagia. Mai ales cand vreau sa dorm, zgomotul produs de bormasina sau muzica prea tare ma deranjeaza.

7.       Aglomeratia. Pentru ca tin la spatiul meu intim!

8.       Fumul de tigara in exces. In cantitati mici, merge. Dar cand deja e peste tot, nu mai e amuzant.

9.       Alcoolul in exces. Putini oameni sunt amuzanti cand sunt beti, pacat ca ceilalti nu isi dau seama ca nu sunt.

10.   Cafeaua fara lapte. No comment!

Am lasat lista cu lucrurile pozitive la urma:

1.       Caldura. Pana in 35 de grade e inca acceptabil pentru plimbare.

2.       Marea. Doar sunt Peste.

3.       Zapada. Daca ar putea sa ninga si sa fie cel putin 20 de grade Celsius, ar fi perfect.

4.       Cartile. Nu cred ca as putea sa ma modernizez intr-u totul si sa trec la formatul electronic.

5.       Scrisul. Asta se vede, nu?!

6.       Muzica. Nu conteza genul daca imi place cum suna.

7.       Cafeaua cu lapte. Oricat de putin, dar sa fie si o urma de lapte!

8.       Ciocolata. Fara numar...

9.       Alergatul in aer liber.

10.   Mersul pe jos.

Buuun! Acum aveti multe indicii pentru cadoul de Craciun. Hai, la cautat! Inca va uitati la monitor?!

La multi ani!!!

Na, sa nu spuneti ca sunt chiar anti-Romania. Ca eu chiar nu sunt! Doar ca nici nu mai am un sentiment patriotic foarte pronuntat. Nu sariti, ca nu o sa tradez secrete!!!

Ca sa vedeti cate sacrificii fac eu pentru romani, mai ales pentru prietenii mei, sa va povestesc ce am facut azi. M-am trezit cu 15 minute mai devreme si am plecat de acasa cu jumatate de ora tot mai devreme ca sa ii fac poze lui Manneken Pis imbracat in costum popular romanesc, adica in calusar.

Ca sa fac asta, m-am luptat cu frigul de afara cat am asteptat autobuzul si cu strazile alunecoase cat am mers pe jos. Deci, riscuri la tot pasul! Ma intreb cum am scapat cu viata?!

Cand, intr-un final, am ajuns la mareata statuie am constatat ca era in costumul lui Adam. Oau!! De ce? Unde e calusarul meu? Uitandu-ma mai bine pe gardul cara apara comoara de turistii agresivi care o fotografiaza din zori si pana in seara, observ o foaie A4 pe care era afisat programul lunii decembrie. Azi se sarbatorea Ziua Mondiala Anti-SIDA. Oare iar l-au imbracat in prezervativ?! Nu stiu, ca, teoretic, costumul i-a fost tras pe el intre orele 9.00 – 18.00. Adica exact cat eram eu la serviciu. Continui sa citesc si vad ca maine intre 9.00 si 13.00 o sa il imbrace in nu stiu ce (sigur nu era demn de retinut daca memoria mea a sters informatia) si abia intre 14.30 si 18.00 o sa ii puna costumul de calusar.

Pai bine mai belgieni neaosi ce sunteti voi, voi nu ati auzit ca azi e Ziua Nationala a Roamaniei? Puteati sa il faceti calusar macar 2 ore!!! Asta prima la mana. A doua la picior, eu cum ii fac poze maine? Ca sunt la serviciu!!! Sa vad daca nu il corup pe MC...

Si, asa, in loc de incheiere, ii urez Romaniei sa se schimbe in bine cat mai repede, expiratilor individualisti care sunt peste tot sa fie deportati si tinerilor care chiar au ceva in cap sa ajunga sa isi indeplineasca visul.   

Neveste disperate

Domnilor, puteti citi in continuare pentru ca nu e vorba despre serialul TV cu acelasi nume. Doamnelor si domnisoarelor, sa nu faceti precum cele expuse mai jos.

In Romania, eu si A (colega mea de camera, parca am fi la facultate!) eram doua sotii responsabile care aveau grija casei lor si a masculului din dotare. Adica, ne preocupam sa existe mancare in frigider, sa fie spalate hainele la timp, sa fie curat in casa etc.

In Belgia, eu si A am devenit cam nepasatoare, sa nu spun alt cuvant. Adica, provizii in frigider?! Ce is alea? Doar exista 2 supermarket-uri in apropiere, plus magazinele arabesti! Oricand poti manca semipreparate... Si exemplele lenevirii noastre pot continua. De cand avem amandoua ziua plina, e si mai si.

Cel mai dor ne este de sotii nostrii din punct de vedere culinar. Chiar ne lipseste mancarea gatita de ei! Nu neaparat ca si calitate (parca le si vad fetele cand citesc asta!), dar mai ales ca si existenta.

Apropo de gatit, de sarbatori A e fericita ca se duce in Romania sa isi viziteze familia. Eu il astept pe Mr. G aici. Si el, glumet din fire, imi spune ca spera sa il astept cu mancare facuta. Eu il intreb candid: dar ce, vrei sa mori de foame?! Problema a fost rezolvata de MC care s-a oferit sa gateasca. E bun si el la ceva pana la urma.

Sincer, eu astept cu viu interes (ii multumesc fostului coleg de birou pentru aceasta expresie!) sa imi angajez pe cineva care sa faca curat si, mai ales, sa calce. Activitatea enuntata la urma in propozitia anterioara imi displace!

V-am spus eu! Neveste denaturate...

Dar de ce disperate?! Pentru ca, la un moment dat, huzureala noastra se va termina... Din fericire, o sa ne vina si sotii pe la inceputul/mijlocul anului viitor. Si va trebui sa ne reluam indatoririle. Sa speram ca pana atunci o sa ajungem la nivelul de trai al celor de aici si o sa fericim alte doamne din estul Europei cu cateva ore de munca pe saptamana.

Despre acest blog si alte idei crete

De ce scriu? Pentru ca imi place. Si pentru ca am vazut ca si altora le place. Cel putin asa mi s-a spus. Deocamdata creierul meu nu poate lega alte idei coerente in materie de scriitura care sa conduca la realizarea unei opere de fictiune de sine statatoare. Si cum nu am mai scris nimic de ceva vreme, am nevoie de o reintrare in stare. Asa ca blogul asta e o metoda buna.

Pe langa toate astea, ma incanta faptul ca provoc macar un zambet din cand in cand pe fetele voastre. Imi place sa stiu ca reusesc sa fac oamenii sa se simta mai bine cand au o zi proasta. Imi pare rau ca nu pot sa fac asta fiind alaturi de voi si fizic, dar ma consolez cu gandul ca printr-o postare pot sa descretesc mai multe frunti in acelasi timp.

Stiu ca cititi, chiar daca nu puneti comentarii de fiecare data si chiar daca nu ma umpleti cu mesaje pe Y!Messenger. Sper sa continuati si sper sa va faca placere. Mie sigur imi place sa scriu. Se vede, nu?! Sa stiti ca intru in fiecare zi la statistici ca sa ma uit de cate ori si de unde a fost accesat blogul.

Hmmm, sa lasam barbologia! De fapt tin blogul asta pentru ca, din cauza serviciilor noastre, nu ma mai intalnesc prea des cu colega mea de camera si asta e cea mai buna metoda de a comunica cu ea... In curand o sa ne lasam liste de cumparaturi pe la comentarii si mesaje de genul „pune haine la spalat!”.

Oricum, pentru existenta blogului trebuie sa ii multumesc in mod deosebit laptopului meu care ma asista si ma sprijina in toate prostiile care imi trec prin cap. Fara el as fi pierduta. Il iubesc mai mult decat orice! Aoleu! Ce exagerare! Nici chiar asa... Oricum, tin la el, il hranesc cu ce mananc si eu, iar pe prieteni ii las sa ii dea si ciocolata. Nu prea il hidratez, ca am impresia ca e alergic. In schimb, el ma lasa sa il exploatez intens. A avut si perioade in care a stat deschis si cate 30 de ore incontinuu. Ma intreb cat dureaza pana o sa ma atace in timp ce dorm?! Apropo, ati observat cat de repede se murdareste ecranul unul laptop?

Dupa cum puteti observa, dupa primele 2 paragrafe mi-am pierdut seriozitatea. Oare as putea fi serioasa 24 din 24? Ma indoiesc profund!

Asa, sa continuam cu multumirile. Trecem la telefon. Noroc de el pentru facut poze! Ca pentru orientare nu l-am folosit!

Apropo de orientarea in spatiu... Este uimitor cum o femeie care are multe momente in care nu stie care e dreapta si care e stanga, adica eu, reuseste sa se orienteze foarte bine si sa nu se piarda niciodata. Recunosc, mai am momente, raaare, in care ma simt dezorientata, dar revin foarte repede pe calea cea buna. Dreapta si stanga... Hmmm, intotdeauna am preferat sa mi se indice vizual calea, adica cu degetul in care parte. Nu va strambati! Nu e nepoliticos sa areti cu degetul, daca obiectul vizat nu e o persoana. O zice ultima varianta romaneasca a codului bunelor maniere.

Acum ca m-am si laudat putin, sa mai incerc sa scornesc ceva amuzant. Asa, pentru cei care o sa citeasca luni dimineatam, la cafea.

Uite ceva! Tocmai am primit un mesaj ciudat in neerlandeza. Dupa ce l-am tradus (traiasca Goagal Translate) suna cam asa: „Esti bolnav!”. Adica?! Utilizand aceeasi unealta, am produs urmatorul mesaj: „Ce? Te cunosc?”. A venit si raspunsul (il redau in original): „Oups sorry monsieur”. Deci, pana la urma, in ce limba vorbim?! A, tocmai a mai venit unul: „Vs etes?”. Eu sunt eu! Ce, nu ai auzit de mine?! Nu il cunosc pe om, deci nu mai continui conversatia. Oricum, se pare ca el continua cu mesajele. Il cheama Luan, zice el. Asa, si?! Sufera de nebagare in seama...

Alte chestii amuzante... Limba franceza si denumirile unor chesti uzuale a caror nume provin din engleza americana, mai ales. Bineinteles ca francezii, mandrii si nationalisti de felul lor, nu pot sa foloseasca cuvinte de provenienta englezeasca. Si iata ce a iesit! PC–ul/calculatorul este „ordinateur”. Merge si asa. Confuzia intervine la cuvantul „portable” care (incredibil, dar adevarat!) nu inseamna laptop ci telefon mobil. Bine, belgienii ii spun simplu GSM. Dar mobile ce are?! Asa, pentru francezii de la mama lor din Franta, SMS se spune „texto”, a downloada este „telecharger” etc. Ma intreb, oare la Academia Franceza au un departament special care se ocupa de adaptarea tuturor termenilor in limba lui Moliere?

Oricum, ca spirit nationalist, noi romanii ii luam de departe pe francezi. Cum adica? Sa va explic... Am constatat ca aici romanii tind sa se grupeze, sa traga unul la altul. Bine, asta nu ar fi o problema daca nu ar adopta si o atitudine care spune ca nu mai vor pe altcineva in grupul lor. Deci, avem cafenele in care chelnaritele sunt romance, clientii sunt romani, bine ca produsele nu sunt aduse tot din Romania, ca ar costa dublu!!! Mai avem si sediul Atlassib unde se asculta radioruri romanesti si alte persoane de aceeasi nationalitate care se uita pe Internet la posturi de televiuzine romanesti. Nu ca as avea o problema cu astfel de manifestari, dar, pe langa ele, nu am observat nicio intentie clara de amestecare cu alte natii de pe aici sau vreun interes pentru situatia geo-politica a tarii in care ne aflam sau a Europei in general. Paradoxal, multi dintre nationalistii romani sunt exact aia care au plecat din prea iubita lor tara natala cu un gust amar si cu impresia clara ca acolo nu au ce face cu viata lor. Sa inteleg ca noi, romanii, ca si popor, avem o capacitate limitata de adaptare?!

Si inca ceva: vreau brad de Craciun! Unul mic, ca de unul mare nu am loc, dar brad sa fie. Pentru ca ar fi primul an fara brad si nu vreau asta. Oricum, tot orasul e deja plin de brazi impodobiti. Cel mai frumos e, de departe, cel din Grand Place... Pe aici sunt un fel de sarbatori ale iernii, iar in jurul celei mai frumoase piete din Europa (declarata asa de un studiu facut de nu stiu ce insttut) sunt nenumarate dughene care vand prostioare cu preturi exagerate. Bineinteles ca, noi localnicii, nu ne apropiem de ele. Sunt strict pentru turisti. Sa dea ei 3 euro pe un paharel de ciocolata calda!

Si uite asa, am reusit sa scriu o postare de fix 1100 de cuvinte despre nimic si nimicuri. Sa aveti o saptamana frumoasa!