Va amenintam ieri cu ceva schimbari pe blog care s-ar putea sa va zapaceasca (daca nu reusesc in totalitate postarile mele), dar inca nu m-am apucat de treaba. Sunt la faza de conceptie: foaie, creion Rottring cu mine de 0.5 – pacat ca s-au terminat si il tin in mana doar de forma, radiera, cafea, apa si idei. Cu cele din urma e mai greu, nu ca as duce lipsa, dar se cam imbulzesc dezlanat pe la usi, pe la ferestri. Asa ca trebuie temperate, coafate... Si iar am reusit sa fac o introducere lunga care nu are nicio legatura cu subiectul pe care as vrea sa il abordez.
Sau are... Ca vroiam sa spun ca pana ajung la o conceptie cat de cat onorabila legata de blog, muzele nu imi dau pace si ma provoaca la scris bazaconii pe blog. Desi nu cred ca sunt muzele de vina, ci oamenii si lucrurile/evenimentele din jurul meu. Poate credeti ca o sa scriu despre Nunta Regala. Nu, chiar refuz cu obstinatie. Eu mai lipsesc sa dezbat subiectul ca, in rest, cred ca a facut-o deja toata lumea. Desi ma cam mananca degetele sa fac niste remarci sarcastice...
Dar sa revenim la testosteronul nostru si sa incepem cu mici detalii concludente...
Am si eu un prieten din copilarie (generic vorbind, ca sa nu va apucati acum sa faceti identificari!) care momentan trece printr-o situatie putin mai delicata, total necaracteristica lui. Dar sa ma explic putin, ca sa nu vorbesc in sarade: el – tipul de baiat (ma scuzati, barbat!) care face misto de toti si de toate, inclusiv de viata in general, realizat din punct de vedere al normelor sociale romanesti, iar situatia delicata bineinteles ca are legatura cu o domnisoara, nu are conotatii negative, dar e cam prima data cand l-a luat de cap asa serios... Cred ca intelegeti prin ce trece, saracutul de el. Si a ajuns sa vorbeasca cu mine pe tema asta. Acum nu stiu daca l-a incurajat faptul ca sunt la mii de km distanta sau ca teoretic am niste studii in psihologie (nu ca ar avea nevoie de psiholog!)... Cert este ca, la un moment dat, intr-un acces de sinceritate, imi spune ca simte ca poate sa vorbeasca despre asta cu mine pentru ca nu gandesc ca o femeie, ci mai mult ca un mascul. Hmmm...
A doua „intamplare” cu talc are legatura cu noua mea coleguta de apartament care, dupa vreo cateva zile de convietuire cu mine, a decretat pe un ton foarte serios ca eu sunt barbatul in casa. Domnilor, lasati fanteziile XXL, ca nu e cazul. Ha ha ha! Ce a determinat-o sa declare asa ceva?! Pai dupa ce m-a vazut vreo 3 zile in actiune montand mobile de la Ikea si reparand varii chestii (butoanele de la aragaz, de exemplu), a concluzionat ca astea sunt treburi de mascul. E adevarat ca prefer sa montez mobile decat sa gatesc, dar, pe de alta parte, imi place si sa cos la masina...
Si, in general, am constatat ca comunic mai bine cu masculii decat cu femelele speciei mele. Am si ceva prietene, dar relatii care au durat in timp am pastrat mai mult cu reprezentantii „sexului tare”. Nu va ganditi la ce ma gandesc eu! (Vreau emoticoane ca sa pot sa exprim ca rad in hohote.) Probabil mi se trage si de la cei 4 ani de academie militara, unde erau mult mai multi baieti decat fete.
Inca ceva! Cand am facut public „Extras din jurnalul unui barbat frustrat”, mai multi barbati m-au intrebat cum am reusit sa redau asa de bine ce gandesc ei. Nu o sa le dau numele aici, ca le-as face mari probleme in relatiile de cuplu. S-ar lua femeile cu mainile de cap daca ar avea confirmarea ca intr-adevar asa ceva le trece prin cap partenerilor din batatura. Adevarul e ca, atunci cand recitesc materialul, si eu am impresia ca ar fi fost scris de un barbat...
Cred ca v-ati dat seama pana acum ca e vorba de excesul MEU de testosteron. Si nu e o gluma, cica din punct de vedere medical chiar as avea o mica problema de genul asta. Nu va speriati, nu am barba si par pe spate. Imi vine sa rad numai cand ma gandesc!!! In schimb, de vreo cateva luni am cosuri mai ceva ca in adolescenta. Rezolvarea e simpla: o vizita la medic, indoparea cu ceva pastile cu hormoni si gata. Numai ca mi-e teama... Nu de tratament in sine, desi nu imi place sa iau pastile si functionez pe principiul ca trebuie sa treaca de la sine pentru ca ma alimentez sanatos si imi am grija.
Mi-e teama ca as putea sa imi pierd unele trasaturi „specific masculine”. Din nou, nu ma refer la aspectul fizic. Nu oi fi eu fotomodel, dar a femeie sigur arat! Vorbesc de chestii subtile care tin de personalitate. Si enumeram aici: reale aptitudini de orientare in spatiu, comunicare facila cu masculii, gandire preponderent rationala si nu emotionala etc.
Dar daca stau sa ma gandesc am si destule probleme tipic feminine: nu stiu care e dreapta si care e stanga, sunt capabila de multi-tasking, sunt empatica (chiar prea empatica uneori!)...
Oricum, trebuie sa ma decid: ma risc sau nu ma risc? Merita sa traiesc cu cosuri pe fata si sa nu ma ratacesc pe strada, sau nu? Intrebari retorice la care le-am raspuns deja.
N.B. Chiar nu cred ca trasaturile de personalitate sunt date de hormoni! Plus ca nu imi plac cosurile!!! Deci o sa ma risc...
Mă risc și eu cu un comentariu, deși ai putea să-mi răspunzi ”bărbătește” și să-mi iei piuitul. :D
RăspundețiȘtergereDeci, coșurile alea nu ar putea avea legătură și cu o anumită... abstinență? Eu nu m-aș apuca acum să-mi schimb profilul hormonal doar din cauza asta.
Doamna doctor, nici nu ma asteptam sa nu va riscati cu un comentariu. Raspunsul e sigur nu si o explicatie detaliata iti pot da pe mail. De fapt, o sa iti si dau, poate ai vreo alta idee care tine de alimentatie si ma scapi de pilule!
RăspundețiȘtergereAh, Mirona, cu refuzul tău categoric de a comenta Nunta Regală ai câştigat multe bile verzi din partea mea... Cât despre coşuri... tu să fii sănătoasă şi mulţumită în pielea în care te afli. Părerea mea... de bărbat...
RăspundețiȘtergere@Vio: o sa zic si eu ceva de nunta aia a secolului, dar nu neaparat de bine :D
RăspundețiȘtergerede sanatoasa, cica sunt. la cap am indoieli serioasa ca e totul in regula. :))) parerea mea de psiholog. :D