6 luni...

Atat a trecut de cand sunt in Belgia, respectiv Bruxelles. In consecinta, se impune un bilant si o exprimare sincera a trairilor si sentimentelor. Bine, sa nu exageram, o parte din ele le pastrez doar pentru mine. Oare ar trebui sa fac un bilant dragut sistematizat pe conturi de venituri si cheltuieli?! Glumeam, inca nu e cazul, dar nu prea stiu din ce parte sa apuc ideile care imi dau tarcoale. Totusi, sa incercam.

Norocul meu proverbial in ceea ce priveste lucrurile marunte care ma inconjoara a lovit din nou si m-a lipit de un job care imi place si care, pana acum, s-a dovedit a fi bun. Acum tine tot de norocul meu proverbial sa il fac sa fie minunat. Dar ceva indicii ca sunt pe calea cea buna au aparut deja.

Dupa intamplarea nefericita cu marocanul, am gasit un coleg de apartament tare simpatic care face curat in toata casa (inclusiv camera mea) si imi cumpara prajituri si mi le lasa in frigider. Mda, ultimul aspect nu e chiar pozitiv, dar il iert pentru ca a tinut minte ca imi place ciocolata. Nici nu era greu, ca si lui ii place. Chiar avem si aceeasi preferinta pentru Snickers. A, si imi place colegul meu de apartament foarte tare si pentru ca, de obicei, nu il intalnesc. Deci, o relatie win-win. Na, ca acum nu ma gandesc decat la tortul de ciocolata din frigider!

In astea 6 luni care au trecut am reusit sa imi fac 2 amici care nu vorbesc romaneste, deci sunt pe calea cea buna cu integrarea. In plus, m-am apucat si de invatat limbi straine. Chiar misto flamanda! Iar franceza e mult mai usor de inteles din carti de gramatica facute de francezi pentru francezi.

A, si apropo de prieteni, atat sefa mea cat si colegul meu de birou au declarat la unison ca in cazul in care am nevoie de marturia a 2 cetateni belgieni pentru a mi se acorda cetatenia, ei o sa ma sustina fara ezitare. Pacat ca trebuie sa mai astept inca doi ani si jumatate ca sa o cer si nu se stie cat ca sa o obtin. Si tot in planul relatiilor interpersonale, mult hulitul si blamatul Facebook mi-a readus in preajma niste persoane de mult cunoscute si de care chiar imi era dor.

Acum ca am terminat cu insiruirea beneficiilor exterioare mie, sa trecem la o analiza mai detaliata a trairilor interioare, ca sa nu spuneti ca nu sunt profunda si aplecata inspre introspectie.

Cele 6 luni care au trecut m-au ajutat sa ma cunosc mai bine si tare am impresia ca inca nu am terminat. Am ajuns la concluzia ca toti cei din jurul meu care spun ca ma cunosc nu prea stiu ei cu adevarat ce imi trece prin capsorul acoperit de par rebel si indaratnic. Si uneori ma sperie chiar si pe mine ce bantuie pe acolo, dar sunt stolurile mele si le dresez eu.

Inca sunt intr-o perioada de adaptare la noua viata, socul plecarii se resimte treptat si ai nevoie de toata puterea ca sa treci peste el. Incet, dar sigur. Nu e usor sa lasi totul in urma, mai ales cand „totul” insemna siguranta din toate punctele de vedere, si sa o iei de la capat intr-un oras in care nu cunosti aproape pe nimeni. Am fost intrebata deseori daca nu mi-e dor de „casa” (termen generic care include atat spatiul de locuit si lucrurile din el, cat si oamenii din viata mea). Sincer, de oameni nu mi-e dor neaparat pentru ca exista Internet si pot vorbi cu ei oricand. Si exista zboruri low-cost si ii pot vedea oricand. Cu spatiul de locuit e aceeasi chestiune pentru ca pot sa imi fac „culcus” oriunde atata vreme cat pot sa imi pun amprenta personala. Cel mai tare imi lipsesc plantele pe care le-am avut si cartile. De ultima categorie am inceput sa ma reaproprii, dar parca boschetii nu se mai lipesc de sufletul meu aici.

Secretul meu ca sa trec peste toate astea? Cred ca nebunia obisnuita care ma face sa nu ma jelui in adevaratul sens al cuvantului pentru ca sunt convinsa ca daca spun cu voce tare si de multe ori ca imi este  greu, atunci o sa fie si mai rau. Asa ca, plantezi un zambet pe fata, te prefaci ca nu s-a intamplat nimic, te „tratezi” acasa cand nu mai e altcineva in preajma sa iti planga de mila si gata, mai departe! La toate astea se adauga o incredere nebuna in sine, sentiment care uneori mi se pare exagerat... Dar aici intervin prietenii care imi reamintesc prin prezenta lor ca trebuie sa merg mai departe. Fiecare avem indoielile noastre!

Si uite asa, ultimele 6 luni m-au invatat ca pot sa fac tot ce vreau, atat timp cat cred in mine. Si ca e de ajuns sa fiu eu insami ca sa imi fac prieteni si sa mi se acorde sanse marunte care imi fac viata mai frumoasa. Pana la urma nu e vorba de noroc proverbial, ci de felul de a fi... Asa ca trebuie sa profit de el acum cat inca il mai am si nu devin o batrana uracioasa si zgarcita!

In concluzie, nu regret ca am dat bir cu fugitii din Romania nici macar o clipa. Si ma bucur ca am ales Bruxellesul ca si destinatie.