Ma mut

Iar, din nou, inca o data... Adica a patra oara in 7 luni. Dar, de data asta e ceva un pic mai serios, contractul de inchiriere fiind pe 3 ani.

Cum de am luat aceasta decizia inspirata?! Pai o sa mai vina o romanca in Bruxelles, sa ii spunem AM, si ea tot in cautarea fericirii, si trebuia sa ii gasesc ei o camera unde sa stea, pentru inceput (apoi se decide ea ce zona ii place si unde vrea sa se stabileasca). Analizand mai in detaliu situatia, m-am gandit ca e momentul oportun sa ma mut la „casa mea” si sa locuiesc cu ea o perioada. Adica pana se satura de mine si da bir cu fugitii.

Alte motive intrinseci care m-au facut sa iau aceasta decizie:

-          Mai am o gramada de haine si incaltaminte de vara in Romania, dar, stiind ca in septembie ar trebui sa ma mut din actuala camera, nu am avut niciun chef sa le tarai in Belgia numai ca sa am ce cara atunci.

-          Oricum in septembrie trebuia sa ma mut intr-o locatie in care sa pot sa imi declar si rezidenta.

-          Turculetul meu (colegul de apartament) s-a impacat cu prietena lui. Ma bucur pentru ei, dar devine cam aglomerata situatia...

-          Vreau si eu un pic de stabilitate! De, om batran care in Romanaia avea casa lui si un job foarte stabil. Aici am deja job-ul, mai lipsea casa.

Cautarile au durat vreo saptamana (nu imi place sa ma preumblu prin vizite, mai ales cand sunt contra-cronometru) si, initial, au pornit de la o premiza gresita. Adica mi-am spus ca vreau un apartament cu 2 dormitoare (3 camere in Romania) pentru ca spatiu in plus nu strica avand in vedere ca am cunostinta si de alti conationali care vor sa se aciueze pe aici sau numai sa vina in vizita. Dar dupa cateva sedinte de informare asupra preturilor si conditiilor, am decis ca cea mai inteleapta cale ar fi sa gasesc ceva pe care sa il pot plati si singura in caz de forta majora. Pe langa criteriul „pret”, trebuia luat in calcul si cel legat de situarea in spatiu a viitoarei locuinte, fiind imperios necesar ca de acasa si pana la serviciu sa fac maximum 20 de minute pe jos...

Pana la urma, privirile mele s-au oprit asupra unui apartament cu un dormitor, living (nedecomandat, dupa criteriile din patria mama), bucatarie, baie si boxa la subsol. Si de o saptamana umblu sa fac tot felul de hartoage si sa dau mii de euro pe garantii... Dar am rezolvat! Iar nenea stapanul apartamentului a fost foarte dragut si s-a ocupat el de mutat contractele de la utilitati pe numele meu. Ce mai pot spune despre apartament? Din usa apartamentului si pana la birou fac vreo 10-12 minute pe jos, am vecini celebri pe aici – adica Familia Regala, si am acces facil la transportul in comun si la supermarket-uri.

Oricum, dintre ciudatenile de care m-am lovit in acest demers o pot expune aici pe cea legata de constituirea depozitului pentru garantie. Eu am cont la ING si banii erau acolo, bineinteles. Proprietarul a sugerat sa facem depozitul la KBC, ca el cu ei lucreaza. Nicio problema, din punctul meu de vedere. Ma inarmez cu cardul bancar si cu cel de identitate si ma duc la banca. Dar, stiti voi treaba cu socoteala... Nenea de la KBC imi spune ca nu poate sa se foloseasca de card ca sa transfere banii. Stai, ca nu am inteles! Adica nu poti sa imi bagi cardul de ING in cititorul tau de carduri, eu sa tastez pinul si tu sa iei banii?! Se pare ca nu. Si se uita la mine si ma intreba de ce nu am venit cu ei cash. Aaaa, sa avem pardon, dar nu imi place sa umblu cu atatia bani la mine. Pana la urma, m-am dus la bancomatul KBC, am scos toata suma, m-am intors in banca si i-am dat lui nenea. Tare, nu?!

Teoretic, week-endul asta ma pot muta! Asta daca imi vin paturile comandate pe Internet din Franta... Si eu cand spuneam ca sunt snoaba, nimeni nu ma credea! Detalii in imagini, dupa ce ma mut cu totul si mai dau vreo tura si pe la Ikea.

Marea problema pe care o vom avea este lipsa acuta a Internetului. Eu am facut contractul de miercuri, dar abia pe 12 mai o sa vina sa il si instaleze. Sper sa gasesc vreo retea de piratat sau vreun vecin binevoitor care sa ne lase sa ne conectam la reteaua lui. Cercetam... Asa ca, daca o sa fiu mai tacuta urmatoarele zile, nu va impacientati, nu m-am lasat de scris pe blog, pur si simplu sunt izolata de lume. Exagerez, ca doar la serviciu am Internet din belsug. Pacat ca nu pot sa iau la pachet.

In incheiere, as vrea sa ii multumesc public si oficial lui BD, fara de ajutorul caruia nu as fi reusit sa fac acest pas. Draga BD, o sa primesti cadou autograful meu in original dat pe primul volum pe care o sa il public. Ha ha! 

Si, anticipat, as vrea sa le multumesc lui MC si O care o sa ma ajute cu una-alta pe la mutat. Ssssstttt, ca ei inca nu stiu!

Magazinul romanesc

Stiti voi, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul! Dar sa lamurim de la bun inceput ceva: nu vreau sa fac anti-reclama, este strict impresia mea ceea ce o sa cititi mai jos.

Inainte de Paste am hotarat sa ne prostim si noi putin si sa facem o masa mai traditionala. Si pe mine a cazut „pacatul” sa fac cozonaci. Asa ca am purces la identificarea si achizitionarea celor necesare. Avand in vedere ca inca nu e momentul sa fac experimente cu produse pe care nu le cunosc (cozonacul trebuie sa iasa din prima!), am considerat ca e mai bine sa dau o raita pe la magazinul romanesc si sa cumpar exact ce am nevoie.

Si, intr-o seara calda de aprilie, imi iau ciolanele obosite si le urc in tram. Ajung la magazinul romanesc si prima impresie care ma izbeste e ca arata ca o alimentara cu reminescente profunde din „Epoca de aur”. Dar totusi, imi spun ca trebuie sa incerc. Ce am descoperit eu pe acolo? Ca, in prag de Paste, nu aveau vopsea rosie pentru oua. Doar verde, galbena si albastra. Mersi, dar eu vreau rosie pentru ca se cheama „oua rosii” si nu „oua verzi”. Nu am gasit drojdie uscata si nici cozonaci gata facuti. Poate trebuia sa fac comanda...

Ce am vazut, in schimb (bonus, comentariile mele acide):

-          Bere Ursus si Timisoreana! In patria berii, unde gasesti sortimente originale facute in abatii recunoscute, romanii nostrii cauta Ursus si Timisoreana. Mare-i dorul de casa!

-          Conserve Aro la 1.5 euro. Dati o tura pe la Carrefour sau Delhaize si gasiti produse similare la o treime din pret. Si un pic mai bune. Bine, gusturile nu se discuta!

-          Croisant 7Days la 1.5 euro. Oau! In Romania e 1 leu! Plus ca nu e un produs traditional...

-          O gramadea de prajituri la cutie, din acelea care se vand la kg. Mersi, dar nu! Prea multa chimie alimentara...

-          Eugenii si ciocolata ROM. Nu vreau sa dezamagesc pe nimeni, dar suntem si in patria ciocolatei si chiar se gasesc produse similare mai gustoase.

Cam astea mi-au sarit in ochi. Dar, sunt si chestii pe care intr-adevar le gasesti mai greu in Bruxelles: branza telemea si branza de burduf. Asa ca, hai, sa ii lasam sa traiasca. Desi, stau si ma intreb daca reprezentative pentru Romania sunt produsele pe care le-am enumerat mai sus.

Vizita mea s-a incheiat apoteotic cu prezentarea la casa (am cumparat ceva din politete). Ei, fix in spatele casei, la iesire, era un raft cu muzica „traditionala”: ultima compilatie cu manele! Super tare!

Concluzia mea: magazinul se adreseaza unei categorii de clienti in care eu nu ma incadrez. Si o intrebare retorica: oare sunt cam snoaba/infatuata?

Ce era sa fie!

Dupa cum probabil unii stiti, la un moment dat, inainte de Paste, m-am apucat sa fac o pagina oficiala a companiei unde lucrez. Aaa, vorbim de o pagina pe Facebook, nu desenata pe hartie! Si, cum habar nu aveam despre ce si cum (vroiam o pagina publica), am dat o cautare pe Google. M-am edificat si m-am apucat de treaba.

Prima greseala a fost cand am facut-o de pe contul meu. Si m-am chinuit eu sa strang 25 de „like” ca sa ii fac nume propriu... Cand spun ca m-am chinuit, ma refer la faptul ca am bazait o gramada de lume sa intre si sa apese pe buton. Reusesc, bineinteles, ca doar am cont pe Facebook, deci exist. Dupa toate aceste sfortari, iau si un ID pentru pagina si ma bucur de reusita.

Dar ce sa vezi?! Imi dau eu seama ca pagina companiei o sa fie indisolubil legata de contul meu personal. Adica pot eu sa pun cati administratori vreau, ca tot in coada mea o sa ramana. Ce naspa! (Scuzati limbajul neacademic.) Mai ales ca asta insemna ca trebuia sa imi pun o poza mult mai serioasa la profil, nu ca aceea in care ling o inghetata. Da, asa mananc eu inghetata! Comentarii, ceva?! Dintr-o necunoastere crasa a aplicatiilor si modului de functionara ale Facebook-ului, am ajuns sa imi pun si username personal „AIMSBelgium”. Adica, brusc, daca cineva vroia sa ma caute pe mine, nu ma mai gasea. Ar fi trebui sa caute „AIMSBelgium”. Urat! Imi place job-ul meu, dar toate au o limita! Iar pentru necunosterea de care am dat dovada, trebuie sa imi fac autocritica publica, altfel nu o sa mai dorm bine la noapte.

Dar, sa revenim... Cand mi-am dat seama ca ma cheama AIMSBelgium, am cam intrat in panica. Nu, fara probleme de respiratie si/sau transpiratie! Doar ca deja eram convinsa ca trebuie sa imi anulez contul si sa imi fac altul. Dupa o indelunga cugetare si incercari repetate de a gasi partea pozitiva a experientei, mi-am zis ca uite asa mai scap si eu de unii de prin lista. Ca deja am 113 „prieteni”, dar cu unii dintre ei nu am schimbat un cuvintel de cand i-am adaugat in lista. Ii cunosc personal, dar nu am mai comunicat de atata vreme cu ei, incat chiar nu avem nimic de impartit. Ametindu-ma eu cu apa chioara, purced la „datul jos” al pozelor, ca sa le pot pune exact asa pe noul cont. In timp ce faceam asta, dau cu ochii de diverse comentarii si incep sa ma cuprinda regretele ca pe ele nu le pot pastra. Mai ales pe cele de la poza din parc in care stau sprijinita cu picioarele si mainile de doi stalpi si sunt cu fundul in sus. Nu, nu incercati sa va imaginati, e mai bine pentru sanatatea voastra!

Cuprinsa de melancolie, ma decid sa mai fac o tentativa de a-mi schimba username-ul, poate o functiona, chiar daca „pagina” mi-a spus ca pot sa o fac doar o singura data. Si, ce sa vezi?! M-a lasat! Mi-au dat acelasi mesaj, dar m-au lasat. Asa ca, am revenit la numele meu, am dat delete la pagina firmei care imi atarna in coada si am purces la facerea uneia noi, legata de un cont de Facebook facut special in acest scop. Comentariile voastre sunt in siguranta! Desi, sunt convinsa ca nici nu erati ingrijorati...

Pentru cei care cauta pe Google „mirona mitache facebook”: nu va mai obositi, am setari de confidentialitate si nu imi puteti vedea decat poza si link-ul catre blog, dar si astea doar daca sunteti amici ai amicilor. In rest, ma gasiti cam greu. Daca vreti neaparat sa vorbiti cu mine, lasati un mesaj aici.

La un moment dat ma gandeam sa imi sterg contul de Facebook, dar il pastrez pentru ca e principala sursa de trafic catre blogul meu. Ce nu face omul pentru faima (a se citi „un pic de publicitate”)?!

Pastele nostru

Nu al altora, nu al tuturor romanilor din Belgia, ci doar al nostru, despre el e vorba. Nu o sa va plictisesc cu descrieri interminabile, o sa ma axez mai mult pe imagini. Dar ceva, ceva tot trebuie sa povestesc.

Prin bunavointa vremii si a sefei mele, am putut sa organizam o masa campeneasca in gradina biroului meu. Cu aceasta ocazie, eu si ceilalti trei muschetari (MC, A si O) trebuie sa multimim companiei in care lucrez ca are o bucatarioara utilata cu masina de spalat vase si cuptor cu microunde si dotata cu vesela suficienta pentru 6 oameni. Asa ca nu a trebui sa venim decat cu mancarea gata facuta.

Meniul zilei a debutat cu salata boef facuta de MC cu radacini numai de el stiute. Nu de alta, dar dupa cum spuneam intr-o postare anterioara (sper ca ati citit!), patrunjel nu prea gasesti. Si cica nici pastarnac... Probabil ca noul meu blogo-amic si „comentator” Kekee o sa ma trimita la dictionar si din nou la piata, dar vreau sa ii precizez ca am facut sapaturi si cercetari intense si am aflat ca pe aici, ca de altfel si in Olanda, nu se mananca radacina de patrunjel. Deci, nici de cumparat nu se gaseste. Sa revenim la „salatica” monstruoasa de circa 2 kg. A fost delicioasa. Asa ca MC e dator moral sa mai faca si alta data. Aaaa, domnul Florentin, cititor ultra-fidel al blogului, s-a oferit sa trimita delicatesea din Romania. O sa te anuntam din timp...

Festinul a continuat cu friptura de porc cu legume la tava si mujdei de usturoi facut cu sos de rosii. Creatia le-a apartinut lui A si O si, la fel, a fost foarte buna la gust. Cam multa, dar ne asteptam la vreo doua persoane in plus care s-au razgandit pe traseu. Dupa ingurgitarea felului mentionat, am ajuns la concluzia ca e bine ca nu trebuie sa sarutam pe nimeni in urmatoarele ore. Bine, A si O se pot saruta linistiti ca au mancat amandoi, deci miasma e comuna.

Finalul apoteotic al pranzului a fost marcat de cozonacul-experiment. Dupa taierea si degustarea sa, am concluzionat ca mai mergea putin zahar (asa-i daca nu am cantar). Dar s-a mancat. Si inca cu pofta. Deci, a fost si asta un adevarat succes. Daca vrem sa demaram afaceri si sa scoatem bani din cozonaci, trebuie sa ne adaptam la produsele locale.

Tot meniul asta a fost udat cu o sticla de vin rosu intitulata „Marius” si adusa de MC (prietenii stiu de ce), cu una de vin alb, cu suc, apa si lapte (la cozonac). Aaa, si cafele, bineinteles.

In timp ce ne ghiftuiam noi, ne intrebam retoric cum reusesc sa manance rudele noastre din Romania si drob, si ciorba, si alte prajituri pe langa ce am mancat noi. Hmmm, cred ca ne pierdem antrenamentul. Stati linistiti, carcotasilor, nu e de la saracia in care traim. Ha ha ha!

Bineinteles ca am facut o noua sedita foto, ca nu se putea altfel. Asa ca MC s-a catarat in toti copacii, eu m-am bagat printre toate balariile, A a fugit de aparat cat a putut, iar O a stat pasiv (daca il prindem bine, daca nu, iarasi e bine).

Si tot bineinteles ca am ras de ne-am spart. Principala gaselnita a constituit-o o oaie de ciocolata alba adusa de A (a primit-o cadou de Pasti). Si MC, in duritatea sa, s-a gandit ca cel mai bine e sa ucida oaia. A inceput prin ruperea urechilor si a continuat prin infigerea cutitului in cap. Ulterior, eu i-am retezat jumatate de cap si, si mai pe urma, i-am rupt gatul cu totul. Dar, de sarbatori sa fim buni. Si nebuni... Oaia o puteti admira intreaga tronand pe cozonac. Urmeaza disectiile.

Intr-un final, dupa vreo 5 ore de scalambaiala si discutii fara sens (poate ca doar nu am prins eu ideea...), am alimentat masina de spalat vase (mare minune a tehnicii moderne) si am plecat spre casele noastre. Nu inainte de a decide ca peste 40 de zile o sa facem si oua picatate. Varianta noastra, asa ca acoperiti-va ochii cat inca mai puteti. Sa nu uitam sa le fierbem inainte, ca daca nu patim ca in ultimul video Ilariant.

Si acum luati si salivati!

salata inainte de noi

salata dupa noi

cred ca friptura...

oaia si cozonacul

oaia, cozonacul, vinul, sucul si... telefonul

cozonacul in taietura

prima agresiune asupra oii

a doua agresiune asupra oii

am fost cuminti si am papat tot!

Si facuram cozonac...

In conditii de campanie, ce-i drept, dar il facuram. Sa va spun acum povestea cozonacului...

Acum vreo saptamana am dat sfoara in tara in Romania ca imi vreau reteta preferata de cozonac. Dupa indelungi cautari in cartea de bucate a fost gasita si reteta buclucasa si trimisa prin intermediul meesenger-ului. Am notat-o eu cuminte in carnetel si am purces la achizitionarea ingredientelor. Cam greu sa faci rost de tot ce iti trebuie intr-o tara in care traditia nu presupune facerea de cozonaci.

Nuca am gasit cu multa truda, varianta in coaja proprie fiind cea mai avantajoasa. Asa ca, saraca A a spart la nuci de cred ca nici nu ii vine sa se atinga de cozonac. Esenta de rom e ceva aproape nemaivazut, dar, cum nimic nu sta in calea fericirii mele, am identificat-o intr-un supermarket si luata a fost. Probleme majore am avut cu praful de cacao (aici cacao, ca si bautura cu lapte, se cumpara de la magazin si se cheama Cecemel), dar am gasit la arabi. De fapt, cred ca era al unui indian magazinul... Dar cea mai mare durere de cap mi-a dat-o drojdia! Cautam si eu drojdie uscata, la plic, dar parca nu a vazut nimeni asa ceva pe aici. Nici drojdie normala nu mi-a iesit in cale si deja incepusem sa ma gandesc serios ca o sa fac cozonacul cu praf de copt. Pana la urma am gasit normala si, cu ocazia asta, am invatat ca in franceza se cheama „levure”.

Masina de paine pentru framantat am imprumutat, dar tava nu am mai cumparat caci am decis ca se poate face si cozonac rotund, in oala. Toate conditiile fiind indeplinite, am purces la productia minunatiei.

Pentru ca nu am avut parte de lucrurile cu care eram obisnuita, bineinteles ca au aparut si faze amuzante. Mai intai de toate, masina de paine nu s-a comportat cum credeam eu ca o sa se comporte. Se poate sa fi fost de la drojdie, dar aluatul s-a expandat asa de tare ca s-a revarsat din cuva de framantare. Sa vedeti ce amuzant a fost sa o curatam! Pentru ca nu am avut masina/robot de rasnit nuca, am dat-o pe razatoare, dar nu a iesit perfecta. Sper sa nu ii ramana nimanui in gat. Apoi, ne-am dat seama ca nu mai avem spatiu si sa intindem coca ca sa aranjam frumos nuca... In consecinta, cozonacul e compus din 2 straturi de coca cu un altul de nuca bine pus intre ele.

De copt, s-a copt in bune conditiuni. Poze mai jos, dar nu a fost „prins” in cele mai bune ipostaze. Cu detalii din taietura revin maine cand il incercam.

Cu ocazia asta ne-am dat seama si ca am putea sa ne apucam de ceva afaceri si sa facem cozonaci pe care sa ii vindem la romanii de pe aici. Inca suntem la faza de proiect si studii de fezabilitate, dar avand in vedere ca pe aici chiar se cauta, cochetam serios cu ideea. Daca ne apucam, va trebui sa facem importuri masive de drojdie uscata, nuca si rahat (nu am gasit nici „de leac”) din Romania. Sa vedem cum e cu TVA-ul...  

Ca tot vine Pastele...

... m-am gandit sa va ametesc cu ceva usor si sa va urez si eu „Paste fericit si linistit alaturi de cei dragi!” (pentru traditionalisti, fara ironii!), „Sa pasteti fericiti!” (pentru aceia mai sturlubatici, tineri si nelinistiti dintre voi) si/sau „Mini-vacanta placuta si plina de distractii pe gustul vostru!” (pentru cei care nu sarbatoresc cu adevarat Pastele). Am facut urari diferite pentru ca nu vreau sa las pe nimeni „ne-urat” si stiu ca cei care mai arunca cate un ochi pe aici au opinii diferite.

Acum ca am rezolvat si „corvoada” asta, sa va povestesc ce planuiesc eu pentru duminica, ca doar nu va las sa scapati asa usor de mine. Deci, ca un lider de haita ce sunt (ha ha ha) am dat adunarea si am decretat ca o sa facem un picnic. Pana la urma am decis ca gradina biroului meu e locul cel mai potrivit pentru ca am avea la indemana (sau indepicior) toate lucrurile utile: vesela, cafetiera, toaleta, masa si scaune... Asa ca ar fi un picnic mai comod. Sefa nu a zis nu, deci gasca se aduna in gradina.

Am impartit si sarcinile:

-          MC o sa faca salata boef. Sper sa gaseasca si radacina de patrunjel pentru ca e cam „rara avis” pe aici. Si a zis ca o sa faca singur maioneza, ceea ce ma cam sperie...

-          A si O o sa se ocupe de friptura de purcel (groh, groh), ca mielul nu ii place lui MC. Sper ca nu au uitat sa puna si doi cartofi in tava si sa procure si cele necesare pentru o salata.

-          Eu o sa ma ocup de cozonaci. Asta daca gasesc tot ce imi trebuie... Inca mai am de achizitionat drojdie (caut uscata, cum e cea de la Dr. Oetker) si praf de cacao. Nebuna tara, ca abia am gasit esenta de rom. Si nu ma trimiteti la magazinul romanesc, ca am fost deja! Dar despre asta intr-o alta postare, ca cica in preajma sarbatorilor nu trebuie sa fim rautaciosi (desi, cred ca as fi doar realista...).

-          Daca M catadicseste sa ne onoreze cu prezenta, o sa aduca bauturile. Sper sa ma anunte in timp util, ca daca nu trebuie redistribuite sarcinile.

Nu am pomenit nimic de oua rosii pentru ca nu am gasit vopsea rosie. Poate are MC mai mult noroc azi, la piata mare.

Sper sa fie vreme frumoasa, ca nu am chef de stat in casa. O sa facem si ceva poze si o sa revin cu o povestire despre cum a fost. Sau doar cu imaginile...

Pana una, alta, nu mai pierdeti vremea citindu-mi blogul si dati-i drumul la vopsit oua si facut cozonaci!  

Cugetari gastronomice

Ce titlu! Nici macar nu sunt sigura ca e corect din punct de vedere al limbii romane. Dar, suna interesant. M-am gandit ca e momentul sa revin la prezentarea unor chestii de larg interes si sa mai iau o pauza de la insirarea pe Internet a trairilor personale. Tema aleasa astazi incearca sa raspunda unor intrebari primite de la cititori, dar este inspirata si de postari de pe alte bloguri. Nu, nu am dat copy/paste, doar mi-am amintit ca ar fi bine sa scriu si eu despre acelasi lucru.

Sa revenim, ca, in dulcele meu stil clasic, iar o iau pe de laturi. Uneori/deseori am fost intrebata de rude si amicii lasati in Romania daca am ce sa mananc. Acum nu stiu daca ei se gandeau ca nu am bani sa imi iau de mancare sau daca se refereau la faptul ca poate nu gasesc chestiile cu care sunt obisnuita... Probabil o sa aflu cand trec prin Romania in iunie. Dar, pana atunci, m-am gandit sa fac un expozeu al obiceiurilor mele culinare de aici si din Romania, ca sa linistesc spiritele si sa vada lumea ca nu mor de foame. Ati mai vazut drac mort si rata innecata?!

Sa incepem cu anii tineretii mele, petrecuti in casa mamei care era ferm convinsa ca nu o sa ma ia nimeni de nevasta pentru ca habar nu am sa fac de mancare. S-a inselat! Am reusit si eu sa ma marit, si inca de tanara (unii zic ca puteam sa (ii) mai astept!). Si, stiti voi vorba aia din popor „prost sa fii, noroc sa ai”, am gasit si un mascul caruia ii place sa gateasca si ii si iese. Deci, de foame nu am murit. Din contra, a trebuit sa compensez cu sala...

In anii de facultate, iar nu am suferit ca nu am talente gastronomice deosebite pentru ca bucataresele angajate de academia militara in care mi-am petrecut 4 ani de viata (tineretea mi s-a dus cu A.N.I.) au avut grija sa ma hraneasca. Pe mine si toti ceilalti nebuni care salasluiau pe acolo. Deci, nico nevoie imperioasa de a gati sau a invata sa fac asta (mare fas!).

Si apoi am ajuns si eu mare cucoana la casa mea, cu barbat in dotare si o droaie de membrii de familie si amici, bine dresati de parintii lor, care imi explicau ca femeia trebuie sa fie gospodina nevoie mare. Dupa ce am constatat ca asta nu e scopul meu in viata (prefer sa scriu, de exemplu), am decis totusi sa fac si eu niste incercari timide in ale gatitului. Dintre intamplarile amuzante, amintim urmatoarele:

-          Prima supa de pui clara si limpede ca in Ardeal in care am uitat sa pun... sare! Produsul finit l-a socat pe colegul meu de apartament – a se citi sot! (neos moldovean, cu trasaturi accentuate de pui de rus) pentru ca nu avea multe legume si buruieni care sa bantuie libere prin oala.

-          Prima si singura ciorba de fasole facuta de mine, pentru care m-am dus special sa cumpar un ciolan afumat si pe care am uitat sa il pun in oala. Abia cand am declarat ca e gata ciorba si am gustat din ea, mi-am dat seama ca lipseste ceva. „Ceva-ul” era inca in frigider.

-          Primul cozonac, care a crescut frumos si care arata impecabil, dar in care am uitat sa pun zahar! Ce paine cu rahat (alimentar!) galbena si buna a fost...

In timp, „Altetea Mea Regala” a descoperit metode mai usoare de a produce ceva care sa poate fi denumita „mancare gatita” si care sa poata fi incadrata in categoria „am facut si eu ceva comestibil!”. Printre uneltele de un real ajutor in demersurile de acest gen se remarca:

-          Tigaia/wok-ul cu teflon – pui legumele congelate, niste condimente, poate niste bucati de carne, capacul... Tu te duci si bantui pe net, din cand in cand mai mesteci, si dupa 20 de minute, gata masa! Si unde mai pui ca e si sanatos: fara ulei, legume cat incape...

-          Steamerul, adica aparatul ala care iti fierbe in abur totul. Mortal! Daca fierbi legume acolo, iese o salata beuf dementiala! La fel, nu trebuie supravegheat.

-          Grill-ul electric – mare minune, face pieptul de pui imediat!

-          Aparatul de facut paine, util sa faca paine, dar foarte util la framantat cozonaci. Serios! Ii si dospeste, tot... Numai scoti aluatul de acolo, il intinzi, pui muuuulta nuca, bagi la cuptor si mananca toti de se sparg. Asa am ajuns sa furnizez cozonaci pentru toata familia de sarbatori.

Si uite asa mi-am mai spalat si eu pacatele. Dar asta nu inseamna ca imi place sa gatesc. Departe de mine... Ma rezum la chestii care se fac repede si nu necesita o paza intensa si consumatoare de timp pentru ca nu inteleg de ce as sta 2 sau 3 ore (chiar mai mult uneori) sa gatesc ceva ce o sa mananc in 20 de minute. Mai stiu cel putin o persoana care gandeste la fel, numai ca are o scuza acceptabila social: e barbat!

Si uite asa, de cand sunt in Belgia am ajuns sa multumesc supermarketurilor ca vand si imitatii de mancare gata facuta. De exemplu, gasesti chiftele, snitele de pui cu cascaval, pui rotisati... Pe langa toate astea, se gasesc si conserve cu varii chestii ce pot servi ca si garnitura (fasole, mazare etc.). sa nu uitam cartofii congelati, gata taiati si pregatiti pentru prajit. Deci, de foame chiar nu mor!

Si nu, nu imi lipseste nici ciorba de la mama de acasa, nici sarmalele si nici alte feluri de mancare traditionale. Daca vreodata o sa am o pofta de nestavilit, o sa poposesc pe la unul din cele cel putin 3 restaurante romanesti din Bruxelles. Sau pe la magazinele care vand produse specifice.

Ca sa inchei apoteotic, sa va spun ce cred eu despre mancare. Daca e delicioasa si e facuta de altcineva, mananc pana aproape pocnesc, deci ma expandez. Daca e fara haz si trebuie sa o mai si gatesc, mananc cat o vrabiuta. Asa ca, prefer a doua varianta pentru ca economisesc bani si in ceea ce priveste garderoba. Gospodina perfecta, nevasta ideala, nu-i asa?!

Cum se ajunge la blogul meu...

Tot umbland pe la statistici sa vad care mai intra pe aici si cine o sa primeasca neaparat volum cu autograf din primul meu roman publicat, am dat cu ochii si de ce cauta lumea pe Google de ajunge la blogul meu. Si cum s-au adunt cam multe sintagme care mi-au starnit ganduri ironice, am decis ca e momentul sa le impartasesc lumii. Replicile mele ironice, nu neaparat cautarile altora!

Asa, cu liniuta si de la capat, in ordinea aparitiei la statistici si nu in functie de altceva:

-          „cat timp poti sa ramai cu masina in belgia” – Pai eu de unde sa stiu?! Daca ma intrebai direct, poate ma interesam. Asa, stai si cauta! Daca afli ceva, te rog sa imi spui si mie ca ma intereseaza.

-          „pot sa imi asum riscuri” – Serios?!  Si eu! Toti putem, totul e sa si vrem. Oricum, nu inteleg de ce cauti asta pe goagle...

-          „excursie bruxelles si epso 2011” – 2 in 1?! Tare!

-          „cum pot asculta muzica fara sa tot umblu la maus” – Sincer?! Nu m-am intrebat niciodata. Daca gasiti raspunsul la mine pe blog, sa ma anuntati, ca asta inseamna ca mai scrie cineva pe aici si eu habar nu am.

-          „cum imi pun internet in belgia” – Cu grija! Si sunand la distribuitorul pe care l-ai ales... Dar fii pregatit ca serviciile sunt proaste tare!

-          „paul boncutiu” – Bine ca l-am pomenit, ca iaca asa imi fac reclama indirecta! De aia il enumar si aici. Sper sa nu imi ceara bani pentru asta...

-          „cum demonstrezi experienta pt epso” – Cu acte!

-          „vreau doar sa impart sentimentele mele pentru magnolii” – Aaaa, lasa un comentariu! Sau fa-ti un blog. Totul e posibil, cheia e la tine.

-          „pt tiitul in ureche, ce pot sa iau” – Mai intai, e tiuit, nu tiit. Mai apoi, du-te la ORL-ist, nu te mai trata singur ca s-ar putea sa ramai fara ureche.

-          „imi e de-ajuns sa fiu eu insami” – Felicitari! Ai descoperit secretul fericirii!

-          „pase in doi cu schimb de locuri” – Handbal, baschet?! Pot sa iti explic tehnica, am facut ceva baschet in tinerete...

-          „www.facebook.comcand iti va fi dor de mine, aminteste-ti” – Habar nu am cine esti si ce cautai de fapt, deci nu cred ca are cum sa imi fie dor de tine. Dar sunt convinsa ca exista cineva care isi va aminti de tine.

-          „nasul omului e sanatos atunci cand nasul e umed” – Repetitie! Chiar nu era nevoie sa fie pomenit nasul de doua ori.

-          „proiectul vreau sa ma integrez si eu” – Este un astfel de proiect?! Interesant...

Toti oamenii astia probabil ca aveau si ei o nevoie stringenta cand au cautat asta, dar, din nefericire pentru ei si din fericire pentru mine, au ajuns la blogul meu. Sper ca nu s-au plictisit.

Ce altceva am mai aflat cotrobaind prin statistici? Ca blogul meu e accesat de persoane din China, Rusia si Arabia Saudita, de exemplu. Sper ca sunt vorbitori de limba romana, ca altfel nu are niciun haz. 

In concluzie, mi se diversifica audienta. Cred ca daca as fi scris chiar tot, axact ca intr-un jurnal, acum eram publicata deja. Cand ma mut in urmatoarea tara...

Ce face alcoolul din om...

E duminica seara si tocmai m-am intors din oras. Sunt putin sub influenta unei beri mai alcoolizate (asa-i daca nu beau mai des...) si m-a apucat introspectia. Probabil voi o sa cititi asta luni dimineata, exact in momentele in care mie, tot probabil, o sa imi para rau ca am publicat-o. Glumesc (sper!), pentru ca nu imi plac regretele. Le resping! Mai bine sa faci si sa induri consecintele decat sa te intrebi cum ar fi fost daca...

Dar sa revenim la introspectie. Dupa postarea de saptamana trecuta in care imi faceam o analiza pseudo-psihologica si imi explicam niste trairi interioare, am fost intrebata cum imi descarc eu frustrariile/furiile daca tot nu spun nu si indur mai multe decat ar fi cazul. Pai, raspunsul e simplu: scriind. De obicei, cand sunt foarte nervoasa pe cineva, ii scriu o scrisoare de mana, pentru ca metoda mi se pare mult mai personala. Dar, scrisoarea astea nu ajunge niciodata in fata ochilor destinatarului. Mda, lasitate... Oricum, sunt cel putin vreo 3 – 4 persoane pe lumea asta care daca ar citi ce le-am scris cred ca ar avea un soc. Tocmai de aceea tin numai pentru mine si, dupa vreo cateva luni, arunc documentele incriminatorii.

Buun, acum ca am raspuns la intrebarile cititorilor, sa revenim la alte idei crete declansate de aburii alcoolului. Ma scuzati, pauza de eliminat berea... Revin!

...

Am revenit. Da, ar trebui sa beau bere mai des pentru ca observ ca reusesc sa scriu si sa ascult muzica in acelasi timp. Si, de obicei, nu fac asta. Apropo de bere, am descoperit ca imi place Kriek-ul (berea fructata), mai ales cel cu aroma de cirese. Pentru asta trebuie sa ii multumesc fostei mele colege din clasa a patra, M, care acum e in tren spre Olanda. Nu uita sa imi trimiti pozele!

Si daca tot suntem la capitolul multumiri, as vrea sa le multumesc prietenilor mei ca exista! Se stiu ei care sunt, nu vreau sa ii enumar aici, ca poate uit pe vreo cineva si s-ar supara. Am cativa, dar buni! Nici nu am nevoie de mai multi... Oricum, pentru cei care cititi si mi v-ati mai plans uneori ca nu aveti timp de prieteni, vreau sa va spun ca, din experienta mea, prietenii adevarati nu sunt cei cu care esti bot in bot toata ziua, ci cei care te ajuta cand ai nevoie. Si in categoria „ajutor” intra si numai o imbratisare la momentul potrivit. Asa ca nu conteaza numarul intalnirirlor dintr-o luna sau dintr-un an, ci calitatea acestora. Stiti voi, calitate, nu cantitate!

Sa revenim la alcool. De ce nu beau eu alcool? Am fost intrebata deseori... Chiar sunt genul care nu bea. Pai trei motive mari si late am: nu prea imi place gustul bauturilor alcoolice, am o problemuta cu vasele de sange de la nivelul nasului care (uneori) reactioneaza la alcool prin dilatare si provocarea unei reprize de stranut destul de neplacute, devin introspectiva sub influenta alcoolului – adica imi pierd hazul. Asa ca, de ce sa beau?!

Apropo de hazul meu... Daca tot am scuza ca sunt „pilita”, o sa dezvalui un mic secret. Cand sunt in starea asta am impresia ca privesc de undeva de sus tot ce mi se intampla. Si nu prea imi place. Desi am trecut prin asta recent si fara sa fiu beata. Ciudat! Adica am avut vreo cateva zile cand, in prezenta unei anumite persoane, nu am fost eu. La propriu. Daca as fi inregistrat fazele si le-as fi aratat prietenilor mei, m-ar fi intrebat daca eram anesteziata sau drogata. Sa va explic, ca sa nu ramaneti cu intrebari si sa nu dormiti bine la noapte. In perioada de care vorbesc, am fost atat de cuminte, tacuta si linistita ca aproape as fi putut fi confundata cu un soricel speriat sau cu vreo mare timida. Si, peste toate astea, am avut senzatia ca am privit de sus tot ce se intampla, parca asteptand deznodamantul. Sper sa nu mi se mai intample niciodata! Cauzele comportamentului meu bizar?! Necunoscute. Ar putea fi faptul ca nu aveam hainele potrivite. Ha ha ha. Sau poate doar am reactionat la mediul inconjurator.

Gata, ca incep sa o iau pe aratura. Mai bine ma bag la somn! Maine, cand o sa fiu treaza, sper sa fiu mai coerenta. Daca nu in romana, macar in engleza. Sau franceza... Sau, si mai bine, olandeza.

Videoconferinte

In ultima perioada am avut parte pe la munci de de niste intamplari mai mult sau mai putin amuzante, dar oricum pline de invataminte legate de mediul corporatist si multinationale.

Incepem cu o problema „simpla” de organizare/mobilizare. Se dau urmatoarele date:

-          Un tip in Spania si unul in Franta care trebuie pusi in legatura cu un alt tip din USA, pe rand si nu deodata;

-          O tipa din USA, secretara tipului din USA mentionat anterior;

-          Inca un tip in USA, responsabil cu partea de IT;

-          O companie care are spatii pentru videoconferinte atat in Franta cat si in Spania, dar care are sediul in Olanda;

-          O diferenta de fus orar de fix 9 ore intre Europa si regiunea din USA in care sunt localizate persoanele de mai sus;

-          Mentiunea ca toti ce prezentati mai sus sunt fooooooarte ocupati si niciodata nu reactioneaza la timp;

-          Si... nervii mei la mijloc, responsabili cu organizarea celor doua videoconferinte intr-un interval bine stabilit.

Ce a fost cel mai greu in toata sarada asta? Sa o fac pe domnisoara din USA sa priceapa ca atunci cand ea se duce la munca, eu plec de la munca! Si diferenta asta de perceptie a creat niste situatii care m-au facut sa cred ca americanii au pretentia ca noi suntem aici ca sa ii sprijinim pe ei, si nu ca relatia corecta este una de cooperare. Adica mi-a dat de inteles de mai multe ori ca noi, europenii, ar trebui sa stam peste program, dar ca ei, americanii, nu au niciun chef sa mearga mai devreme la munca.

De ce nervii mei au fost la mijloc? Pentru ca fiind proiectul meu, eu a trebuit sa ii potrivesc pe toti ca ore si sa ii lamuresc pe europeni sa stea peste program la munci, fara sa le spun ca americanii nu vor sa isi deschida birourile mai devreme. Si, uite asa, am ajuns sa fac pe „centralista” intre 7 oameni, dar a meritat efortul.

Ca sa dau si niste exemple:

-          Luni dupa amiaza pe la 17.30 primesc un mail de la domnisoara secretara din USA (ea era fresh de dimineata, eu eram terminata de munca – exagerez!) in care imi comunica ceva de interes si imi precizeaza ca „toata dimineata o sa fiu la un curs, dar, cum revin in birou, te contactez”. Tanti, eu o sa fac nani cand revii tu in birou! Asa ca, degeaba te deranjezi...

-          Vineri seara cutia mea postala a fost gazda unui alt mesaj care sugera sa organizam ceva pentru luni dupa-amiaza, cei din USA punand problema ca si cand noi ar trebui sa fim in birou la ora aia si sa fim dispusi ca pana luni pe la pranz sa avem totul pus la punct pe cand se trezesc ei sa isi inceapa saptamana. Va dati seama ca am vazut mesajul luni dimineata, nu?!

-          Nenea cu IT-ul din USA ma intreaba, tot intr-un mail, cum ar trebui sa procedeze cu verificarea liniei. Pai, ce sunt eu, tehnician?! De ce nu intrebi persoanele care se ocupa de asta si ale caror date de contact ti le-am dat deja? Aaa, pentru ca nu ai chef sa te trezesti mai devreme!

Tot apropo de niste videoconferinte pentru acelasi proiect, am mai avut parte de o faza care m-a lasat fara grai pentru circa 5 minute, iar apoi mi-a turat creierul la maxim. Prin martie, inainte de schimbarea orei in Europa, a trebuit sa organizam ceva cu Canada, tara fata de care aveam o diferenta de fus orar de 7 ore. Zis si facut, totul a mers ca uns, s-au facut programarile, apelurile-test, s-au completat agendele etc.

Inainte cu o zi de desfasurarea evenimentului, ajung tacticoasa la birou si deschid e-mailul. Primul mesaj care imi iese in cale este al secretarei din Canada care ma intreba politicos daca am habar ca ei au schimbat deja ora. Nu, habar nu aveam ca undeva intre data la care s-au facut aranjamentele si ziua aceea ei schimbasera ora. Mai ales ca noi mai aveam 5 zile pana la trecerea la ora de vara! Dupa 5 minute de tacere profunda am decis ca toata lumea trebuie sa faca un mic efort si i-am „imbarligat” pe toti sa isi decaleze programul cu cate o jumatate de ora. Nu stiu cat de tare le-a convenit, dar au facut-o.

Videoconferintele astea sunt organizate prin intermediul unei companii care are birouri in toata lumea si ofera servicii diverse legate de gazduirea intalnirilor de afaceri. La un moment dat, pentru ca era dupa ora 6 seara si aveam o nevoie urgenta de o lista cu centrele lor din Paris, am inceput sa caut pe Internet. La prima scotoceala nu a reiesit nimic relevant, asa ca am completat un formular electronic si am sperat sa aiba operatori care sa imi raspunda foarte repede. Bineinteles ca nu era nimeni nebun sa fie la serviciu la ora aia. Chiar si eu faceam asta de acasa. Pana la urma am descoperit lista mult dorita si am rezolvat problema in seara respectiva, fapt ce m-a facut sa uit de intrebarea adresata electronic. Dar ei nu au uitat!

A doua zi ma duc la serviciu fara sa am nici cea mai mica banuiala apropo de ce va urma. La 9.15 suna mobilul, il sperie pe BV care inca visa, si ma face pe mine sa ma intreb cine e nebunul care suna la ora aia. Raspund si urmeaza o conversatie intr-o engleza cu accent pronuntat frantuzesc. Era un tip de la firma in cauza care vroia sa lamureasca problema mea. Incerc sa ii explic ca am gasit ce ma interesa si ca am facut si rezervarea deja, dar el ii dadea inainte cu intrebarile. Eu, inca adormita, il trimit sa vorbeasca cu sefa lui la nivel European ca il lamureste ea. Pana la urma terminam conversatia si consider subiectul incheiat. Parerea mea, ca dupa vreo trei ore suna o tipa in aceeasi problema. Oamenii incercau sa ma convinga sa fac o rezervare la ei si nu vroiau sa priceapa nici in ruptul capului ca o facusem deja contactand pe altcineva. Ii mai explic o data si domnisoarei si sper ca aici ia sfarsit totul. Pana la 17.30 niciun alt telefon, asa ca sperantele mele pareau indreptatite. Dar, la ora 18.30, in timp ce imi luam linistita cina acasa, suna iar telefonul (trebuia sa il las la serviciu!). Tot in aceeasi problema! Nuuuu! Dar se pare ca a treia oara a fost cu noroc si s-au lamurit.

Si sa mai spuna cineva ca e monotona viata la birou...

Ce nu imi place in Bruxelles/Belgia

Dupa cum probabil ati observat, sau nu, in ultima vreme sunt afectata de o faza meditativo-reflexiva cu accente depresive (exagerez, e vorba doar de o tusa de deprimare) care ma face sa postez niste chestii mai dubioase. Daca nu ma credeti, recititi „Limite/Cunoaste-te pe tine insuti”. Cauza?! Sincer, mi-e frica sa caut prin negura creierul meu. Ha ha! Poate e astenia de primavara, poate socurile adaptative prin care am trecut in ultimele 6-9 luni.

Ca masura de combatere, m-am gandit ca e cazul sa imi storc creierii afectati si sa produc niste opinii „inteligente” despre lucruri comune in Bruxelles. Si, sarind din idee in idee si cautandu-mi inspiratia prin cele mai nebanuite cotloane ale casei (nu, la baie nu am ajuns), am concluzionat ca trebuie sa scriu despre ce nu imi place in Bruxelles, respectiv in Belgia. Ca doar nu credea cineva ca imi place orasul asta cu totul... Nu eram eu daca nu gaseam ceva de carcotit!

As vrea sa incep cu „melanjul cultural”, care, pe de o parte e excelent pentru ca iti da oportunitatea sa te integrezi usor, dar, pe de alta parte, incurajeaza perpetuarea a tot felul de obiceiuri care nu sunt neaparat „civilizate”. Politica extrem de permisiva si incurajatoare fata de imigrantii din fostele colonii a dus la formarea unor comunitati semnificative de arabi in Bruxelles. Acum sa nu credeti ca sunt rasista, departe de mine, dar cartierele in care locuiesc privilegiatii arata mai rau decat restul, sunt mai murdare si cu aspect mai de bazar/mahala. Hmmm, rasista nu sunt, dar snoaba sigur da! De ce spun ca sunt privilegiati?! Pentru ca oamenii astia primesc in jur de 900 de euro pe luna ca sa stea degeaba si sa se integreze. Vreau si eu sa ma integrez!!! Si nu in absolut...

Tot din ciclul multiculturalism, as vrea sa remarc existenta unor fundamentalisti islamici pe aici. Adica sunt imbracati in straiele lor traditionale, citesc extrase din Coran etc. Nu m-ar deranja pe mine asta, ca fiecare are dreptul la opinie si la libera exprimare, dar imi displace cand ii vad uitandu-se lung si salivand dupa europencele mai dezbracate. La acelasi capitol trebuie mentionate unele din adolescentele mulsumance cu parul bine acoperit de un sal, dar imbracate in maieuri decoltate si blugi skinny. A, si toti acestia nu au nicio retinere in a folosi „uneltele diavolului” – telefoane mobile, MP3 playere etc.

Continuam cu „bunele maniere”. Sau cu lipsa lor acuta. In urma unei discutii filosofice cu M, care e de mai multa vreme pe aici, am ajuns noi la concluzia ca oamenii de pe aici nu sunt „nesimtiti” pentru ca asta ar insemna sa ignore cu buna stiinta niste reguli cunoscute. Nu, ei pur si simplu nu au fost invatati ca nu e „politicos” sa faci una sau alta. Sa va dau niste exemple graitoare si scarboase totodata. Deci, cardiacii sunt rugati sa sara fraza urmatoare. Pai, stai si tu ca omul la masa (mananci!) si comeseanul tau, neaos belgian, incepe sa isi sufle nasul cu un zgomot extrem de sugestiv. Si, ca si cand asta nu ar fi fost de ajuns, dupa 5 minute se sterge la gura cu aceeasi batista! Alte exemple de „asa nu!” (in caz ca mai citesc si copii): nimeni nu se scoala sa cedeze locul in mijloacele de transport (de fapt, doar esticii o fac, asa ii deosebesti), oamenii nu prea pun mana la gura cand stranuta sau casca, iar galceava in public e la ordinea zilei (de parca pe mine m-ar interesa ce vorbesc ei).

Nu imi plac femeile de pe aici! Sunt urate, si nu e numai parerea mea cauzata de o potentiala invidie feminina, ci asta spun si masculii din grupul meu de amici. M nu se numara ca e de prea multa vreme pe aici si s-a obisnuit! (ce pocneala o sa imi iau pentru remarca asta...) Si femeile astea nu sunt numai urate la fata, dar sunt si supraponderale. Aproape toate... Eu si A deja suntem ingrijorate sa nu ajungem ca ele. Dar celelalte romance pe care le stim pe aici au rezistat eroic, deci avem si noi o sansa.

Un alt motiv de nemultumire il reprezinta faptul ca zonele intens populate cu turisti sunt si intens ocupate de gunoaie. De ce?! Chiar nu vreau sa ma plimb prin Grote Markt si in jurul ei si sa vad gunoaie peste tot! O metoda de a evita acest aspect a fost sa ma mut intr-o zona mai putin marcata in traseele turistice. In centru calc numai in caz de forta majora...

Alte lucruri care nu imi plac in Belgia: impozitele mari (dar sper sa ajung sa nu imi pese) si ca vorbesc doua limbi (si mai ales ca wallonii refuza sa vorbeasca flamanda si invers).

A nu se subintelege ca cele expuse mai sus sunt situatii generalizate. Si nici motive serioase de a-mi displace Bruxellesul sau care sa va tina pe voi departe de a-l vizita...

Prima mea primavara in Bruxelles

Dupa cateva luni ciudate de pseudo-iarna cu ploi tomnatice, primavara a decis sa descinda si in orasul nostru. Mai timid la inceput, adica acum vreo doua-trei saptamani, dar in forta in ultimele zile. Prezenta aproape constanta si continuua a soarelui mi-a readus ideile crete in minte si m-a facut sa imi spun zilnic ca viata e frumoasa. Bine, eu cred asta tot timpul, dar cand e soare parca sentimentul e si mai puternic.

E o placere sa iesi din casa si sa vezi magnolii inflorite, copacii de toate „natiile” imbracati colorat, ca de primavara. E o sarbatoare a culorilor si a vazului. Iar pentru o persoana vizuala si careia ii plac culorile, e ca si cum ar fi sarbatoare in fiecare zi. Mi-e teama ca nu pot sa exprim exact ce simt... Si sentimentele mele nu se reduc numai la placerea vazului, ci sunt mult mai profunde. In momente ca astea pot sa trec mult mai usor peste situatii stresante (deceptii, probleme la serviciu etc.). Adica nimic nu mai conteaza in afara de frumusetea naturii din jurul meu. Si aceasta stare ma tine atata vreme cat e soare. Indur si geruri cumplite daca vad razele soarelui!

Dar, acum e primavara! Sa revenim la ea, mai ales ca e prima petrecuta in Bruxelles... Pentru ca Foreca mi-a tot aratat ca o sa fie un week-end frumos, am planuit o descindere in parcurile bruxelleze pentru o sedinta foto de inceput de primavara. Asa ca am adunat gasca de romani expatriati (4 la numar!) si am pornit-o la pas. A fost o zi minunata cu temperaturi de circa 20 grade Celsius care ne-au permis sa umblam in tricouri, sa ne tolanim pe iarba si sa mancam inghetata (pepene, speculos si zmeura – yammy!!!).

Dupa ce am terminat cu primul parc, am avut noi o intentie neortodoxa de a ne duce la o terasa. Dar am dat peste un supermarket deschis si situat exact in fata altui parc si am decis ca un picnic e de o mie de ori mai bun. Asa ca, inarmati cu suc si bere am poposit la iarba verde (din nou!) si ne-am uitat la Nat Geo Wild live. Adica ne-am trantit pe iarba, langa un lac artificial si ne-am amuzat de pasarile care isi aveau domiciliul in zona. Demne de pomenit aici sunt mofturile facute de o pasare femela dintr-o specie neidentificata, care clocea linistita si care a respins in mod repetat ambalajul galben de biscuiti adus de mascul si pus in cuib. Aproape au ajuns la violenta domestica!!! A, si sa nu uitam de mama gasca care isi pazea bobocii cu foarte mare grija.

Pe tot parcursul plimbarii ochii nostri au vazut muuulte lalele. De toate culorile, marimile si soiurile. Extraordinare! Mai ales ca sunt florile mele preferate. Pozele de mai jos sunt graitoare.

Si ca sa vedeti cat de tare ma afecteaza primavara, azi m-am imbracat in rochie! Daca ma cunoasteti de ceva vreme, sigur stiti ca nu e un obiect vestimentar gasit frecvent in garderoba mea. Si ca imi trebuie ocazii cu adevarat speciale sa port asa ceva (nici in tineretele mele, la intalniri romantice, nu faceam concesii). Dar uite ca azi am facut-o si cred ca ar trebui sa incerc mai des. Deci week-endul viitor pornim la shopping de rochii si ciorapi colorati nebuneste. Ca doar la pantofi verzi si ghete albastre, ciorapi portocalii si rosii trebuie!

Gata cu vorbaria, sa incheiem apoteotic cu niste poze cu mine (albumul complet pe Facebook :D).