Despre frumusete

Pe la vreo 14 ani m-am dus si eu sa imi fac poze pentru buletin. Pe atunci eram tunsa cam pana la nivelul de jos al urechilor si imi amintesc ca purtam un tricou rosu cu flori albe de care aram foarte mandra. Doamna fotograf, o cotoharla neosa, a tinut sa imi precizeze ca ar trebui sa imi las parul mai lung sau sa port bluze pe gat pentru ca am gatul cam lung si ar trebui sa maschez acest defect. Pe moment, imi aduc aminte ca i-am oferit o replica mai taioasa. Dar am ramas cu sfatul „doamnei” in cap multa vreme de atunci inainte...

Privind retrospectiv, pot sa remarc ca respectiva cotoharla era un fin psiholog... Sa ii spui unei adolescente ca are defecte fizice e dovada clara de intelepciune! Si nu e singura persoana peste care am dat in cei 28 de ani de existenta care mi-a scos in fata diferite „defecte” de cosntructie. Iar cei care le remarca mai simt nevoia sa iti dea si sfaturi despre cum sa le maschezi! Acum, daca le-as aduna pe toate si as face o lista, mai ca as incepe sa cred ca sunt un mic monstru cu gatul lung, picioare groase, nas neconform cu standardele ISO, gura mult prea mica, talia care sare de 60 de cm etc si as avea doar cateva variante dezirabile social pentru a-mi continua traiul pe acest pamant. Adica fie ma imbrac intr-o haina care sa ma ascunda cu totul, fie nu mai ies din casa, fie putin imi pasa. Bineinteles ca am ales ultima varianta pentru ca realitatea nu e asa de infricosatoare precum vorbele aruncate fara a gandi.

Acum sa revenim la zilele noastre... Ma uit in jurul meu si constat ca oriunde am merge ni se ofera sfaturi gratuite care sa ne ajute sa ne mascam „defectele”. Adica, poarta pantaloni nu stiu de care ca sa iti alungesti picioarele, tunde-te asa ca sa iti maschezi forma nasului putin in vant, poarta bluze cu maneca ¾ ca sa iti ascunzi coatele cam late, nu purta fuste scurte ca ai gambele mai groase... Suna cunoscut?! Recent am intrebat pe cineva de ce se lasa prinsa in jocul asta de-a v-ati ascunselea si mi-a dat argumentul suprem: ca sa scot in evidenta ce e frumos.

Hmmm, frumusetea e relativa! E de ajuns sa studiezi putin istoria artei si sa constati ca ce era frumos acum 200 de ani, era urat acum 100 si ca ce era frumos acum 100 e urat in prezent. Si pana la urma, ca tot suntem o societate care inca se mai duce pe la Biserica, parca dogma crestina zice ca toate creaturile Domnului sunt frumoase. Deci, cine suntem noi sa contrazicem?! Oricum, nu acesta e argumentul meu...

Argumentul meu consta in faptul ca asa „disproportionati” cum suntem , intregul e frumos pentru ca fiecare trasatura o completeaza pe cealalata. Nu cred ca exista persoana pe lumea asta care sa respecte acele proportii ideale descrise parca de Da Vinci, si totusi ne inmultim si ne perpetuam specia fara a aduce pe lume hoarde de monstri. In schimb, ne complicam viata si ne producem frustrari incercand sa fim ceea ce nu suntem, incercand sa atingem perfectiunea pe care nici macar zeii din Olimp nu au reusit sa o atinga. Si ne mintim unii pe altii, ascunzandu-ne/disimulandu-ne „defectele”. Dar sunt momente cand nu mai porti haine si atunci ramai doar tu si complexele tale, adica o bariera cam mare in calea fericirii, sau macar a multumirii.

Exista o teorie din genetica care sustine ca ne alegem partenerii pentru imperechere pe baza trasaturilor fizice, acestea fiind o expresie a bagajului genetic. Astfel, inconstient alegem parteneri complementari care sa asigure un urmas sanatos. Pai daca noi ascundem asa zisele imperfectiuni, care de fapt sunt semn al unor trasaturi genetice, mai putem vorbi de alegeri corecte din punct de vedere natural?!

Si mai intervine problema psihicului. Cand tu ii spui zilnic creierasului tau ca are gatul prea lung sau nasul prea mare (nu vorbesc de cazurile cu adevarat medicale), el chiar ajunge sa interiorizeze si sa creada cu tarie ca al tau corp e „defect”. Partea mai putin amuzanta intervine atunci cand, poate dintr-o intamplare, nu poti sa ascunzi imperfectiunea, dar esti fata in fata cu o persoana care ar putea sa iti schimbe viata (profesional, personal etc.). Tu, ca si persoana, vei fi atat de complexata de „defect” incat personalitatea ta va ramane bine pitita pe undeva si nu vei reusi sa exprimi ceea ce esti cu adevarat. Mai grav e in cazul adolescentilor, care dezvolta probleme serioase din cauze cu totul superficiale.

Oricum, toata porcaria asta cu canoanele de frumusete ne este bagata pe gat de canalele media si marii producari de diverse care promoveaza anumite chipuri, trupuri, bucati de carne fara personalitate... Amuzant e ca nici macar ele nu corespund dimensiunilor „divine” stabilite cu secole in urma. Dar, societatea noastra superficiala, infuleca „tiparele”, si le insuseste si incearca sa intre in ele cu orice pret: infometare, chirurgie, tertipuri de orice fel... Eu ar fi trebuit sa ma sinucid de pe la 18 ani cand mi-am dat seama ca nu prea se croiesc pantaloni care sa mi se potriveasca. Adica, daca imi vin pe solduri nu imi vin in talie si invers. Pai, e vina mea?! Nu, deloc!

Trist este ca suntem mai preocupati sa ascultam ce spun diversi „specialisti” in domeniu decat sa ne ascultam instinctele naturale. Am intalnit persoane care se simteau grozav in haine roz (de exemplu), dar care nu indrazneau sa le poarte in public pentru ca nu mai erau in tendinte, nu erau indicate in asociere cu tenul lor/culoarea parului etc. Si asa se acopereau cu culori terne care nu le faceau absolut nicio placere si is mascau personalitatea. Din punctul meu de vedere, ideea cu moda e sa porti ce te face sa te simti cu adevarat „tu” si grozav, ce iti permite sa te exprimi, nu ce ti se spune ca ar trebui sa porti ca sa maschezi „defecte”. Dar, deseori ne ascundem in spatele „recomandarilor de specialitate” pentru ca noua ne e lene sau teama sa gandim, sa luam decizii si sa ne impunem vointa.

Am fost dotati cu „liber arbitru”, pacat ca l-am pierdut undeva pe drum, pacat ca plecam urechea la toate tampeniile consumatoriste...