Comentati?!

Ce inrebare retorica am pus si eu, ca doar raspunsul e cat se poate de simplu: bineinteles ca nu! Si asta e vizibil... Chiar asa, nu are nimeni nimic de spus/carcotit/bagat de vina la adresa postarilor mele?!

Acum vreo cateva saptamani am scris o postare despre ToateBlogurile, scopul declarat si nedeclarat fiind sa particip la un concurs. De fapt si de drept, nu sa particip propriu-zis ca asta ar fi presupus si colaborarea voastra, aspect legat de care aveam indoieli profunde. Asadar, de fapt, am urmarit sa obtin ceva reclama de pomana... Ce legatura aveati voi, cititorii mei fideli, cu concursul? Pai se premiau postarile pe tema data care strangeau cele mai multe comentarii din partea unor persoane care isi legau identitatea si de existenta unui blog.

Bineinteles ca detasat a castigat concursul Silavaracald (ca oricum iarna e frig!). Va recomand sa cititi blogul daca vreti sa va mai amuzati. Eu raman de fiecare data uimita cum niste postari aparent banale (bine scrise, ce-i drept) reusesc sa stranga o droaie de comentarii, adica peste 50 fiecare. Sincer, cateodata chiar o invidiez pe autoare.

Si as mai vrea si eu sa ii rog pe noii mei urmaritori de prin Singapore si Moldova sa imi lase un mesaj sa facem cunostinta.

Cam atat am avut eu de carcotit. Voi?!

P.S. Cei care totusi mai comentati (mai rar, dar comentati, ce-i drept), sa stiti ca imi pricinuiti tresariri placute.

Vizita inopinata

Ieri, dupa cursurile de olandeza (pe care le voi detalia in alta postare), o amica m-a intrebat daca nu vreau sa ma duc pana la locul ei de munca, sa luam masina pe care o lasase acolo si sa mergem impreuna acasa. Avand in vedere ca locuim in aceeasi zona, am acceptat.

Inainte sa plecam de la ore, fata a incercat sa ma avertizeze delicat ca vom fi nevoite sa trecem printr-o zona „de genul ala”. Abia atunci mi-am amintit unde lucreaza ea: intr-un hotel cu regim special. Adica, un hotel in care vii cu „femeia usoara” arvunita pe strada din apropiere, petreci intre 10 minute si cateva ore cu ea si apoi pleci. Ca sa clarificam situatia, amica mea etiopianca lucreaza la receptie (nu e peste, zic eu) si la facut curat in camere. Si mai sunt si vreo cateva romance pe acolo care intretin bunul status al ansamblului rezidential. Angajatii nu au nimic de-a face cu activitatile „ingrate” si „neortodoxe” care se petrec in camere.

Asa, deci... Am fost informata despre calitatea zonei, iar eu, in loc sa ma feresc, am afisat un ranjet si am decretat ca abia astept. Sincer, chiar vroiam sa planuiesc o escapada pe una din aceste strazi pentru ca sunt curioasa cum arata peisajul si fauna. E, aseara mi-am satisfacut partial curiozitatea.

Doamnele (femei sau travestiti) nu mi-au facut o impresie prea placuta. Adica ma asteptam sa vad ceva mai deosebit: haine cu paiete, decoltate, femei mai aratoase... In schimb am vazut tot felul de patapufnite obeze imbracate in fuste de blugi si colanti (!!!) plus geci care le acopereau destul de bine in partea superioara. Cred ca „muierile” alea nu s-au uitat la filmele americane indeajuns... Majoritatea erau supraponderale, iar cele care nu erau asa, erau imbatranite si cu fete uzate. In ciuda acestor imagini destul de neapetisante, cica clientela exista. Si inca una foarte variata: de la oameni de afaceri imbracati in costume super scumpe, pana la handicapati fizic care abia se misca singuri. Na, acum fiecare trebuie sa isi satisfaca nevoile...

Si ca sa ne intelegem si mai bine, asa in incheiere: NU sunt de acord cu traficul de fiinte umane sau cu obligarea cuiva sa se prostitueze. Despre persoanele pe care le-am vazut in zona magica, insa, pot sa afirm cu o siguranta destul de crescuta, ca au ales. Si, daca e alegerea lor, consider ca fac parte din „lantul trofic”... Daca nu ar vrea sa faca asa ceva, sunt convinsa ca s-ar gasi ceva „cinstit” de munca si pentru ele.

Aaaa, strada pe care am fost e doar una prapadita, cica cea mai bine dotata ar fi pe langa Gare du Nord. Deci, obiectiv turistic! Acolo o sa fac si poze, ca sunt convinsa ca mai sunt si alti curiosi.

Mail-uri pe care nu le vreau

Cititorii fideli probabil au constatat ca nu imi dau cu parerea si nici nu imi exprim opiniile personale legat de subiecte foarte delicate cum ar fi religia, politica si fotbalul. Nu de alta, dar toti ne pricepem si nu are rost sa nasc polemici. O sa incerc sa imi mentin echidistanta in continuare, dar o sa iau o mica pauza azi si voi sari parleazul macar putin. Inainte sa trec mai departe la retorica zilei, trebuie sa va avertizez pe voi, toti cei care aveti adresa mea personala de e-mail, ca postarea prezenta o sa increteasca niste frunti si o sa dea nastere la ceva sentimente de suparare la adresa mea.

Pe langa spam-urile zilnice nelipsite din peisaj si care mai de care mai ciudate, primesc si destule e-mail-uri de la cunoscuti. Problema nu e ca le primesc, ci continutul lor care, din punctul meu de vedere, e tot spam. Nu o sa critic continutul, ci o sa pun niste intrebari care poate o sa va dea de gandit. Dar, ideea de baza e ca nu am ce sa fac cu astfel de mesaje... Doar sa pierd timp stergandu-le!

Incepem cu mesajele care ne arata cat de greu o duc unii prin Africa sau Asia sau cine stie ce alt colt al lumii. Dragilor, credeti-ma pe cuvant, sunt constienta cata saracie e pe lumea asta. Poate nu pe deplin, dar stiu ca sunt multi semeni care traiesc in conditii inumane. Intrebarea care mi se naste mie in cap e simpla, dar in acelasi timp complexa. Voi cei care dati mai departe mesajele alea, ce faceti ca sa imbunatatiti situatia?! Doar faptul ca trimiti la toata lista de messenger niste poze care scot in fata saracia din alte tari nu te face nici mai om, nici mai bun, nici mai implicat in soarta omenirii. Sau le dam mai departe ca doar, doar o face cineva ceva. Si, inainte sa va uitati in Asia sau in Africa, uitati-va in ograda proprie ca in mediul rural romanesc gasesti destui oameni pentru care o punga de faina inseamna mancarea pentru o saptamana.

Continuam cu rugaciunile... Eu sunt ortodoxa pentru ca asa am fost botezata la cateva saptamani dupa nastere. Nimeni nu m-a intrebat daca vreau sau ce cred. Asta e! Dar macar acum, la cei 28 de ani pe care ii am (ma scuzati, 18), as prefera ca oamenii de aceeasi varsta, adica maturi, sa se intrebe daca ma intereseaza cu adevarat asa ceva. Poate am devenit adventista sau budhista intre timp... Sau atee, sau un „om universal”... Tin minte cum noi, ortodocsii, ne ofuscam cand ii prindem pe „pocaiti” pe la usile noastre cu reviste tematice si incercari de convertire. Trimiterea de rugaciuni pe mail aduce putin a campanie de convertire... Oricum, ce ma intriga cand deschid astfel de mesaje e ca, aproape intotdeauna, incep cu cerinte: ne rugam (cerem) sa fim sanatosi, sa ni se ierte pacatele, sa fim ajutati la examene si multe altele. Aproape niciodata nu incepem cu multumiri: ca existam, ca ne-am trezit de dimineata, ca avem ce manca si unde dormi etc. Si chiar niciodata nu ne rezumam doar la multumiri...  

Tot in categoria de mai sus se incadreaza si „pune-ti o dorinta, da mai departe rugaciunea la n persoane si te asigur ca o sa ai ce ti-ai dorit”. Oau! Ma scuzati, poate nu ma duce capul de la geam pana la usa, dar ce legatura au practicile atat de pagane si vrajitoresti ca punerea unei dorinte si urmarea unui ritual cu credinta crestina?! Unii au ars pe rug pentru ca au crezut ca asa ceva e posibil...

Urmatoarele pe lista mea neagra sunt mesajele pline de poze din locuri minunate si colturi de Paradis existente pe Terra. Foarte frumos, dar vreti sa ma faceti sa ma sinucid?! Cine o sa mai posteze pe blogul asta?! Sunt locuri pe acolo prin care poate unii dintre muritorii de rand care deschid prezentarile ppt nu o sa ajunga vreodata. Si o sa ramana doar cu regretul...

Si inchei apoteotic cu instructiunile in n pasi despre cum sa fii fericit, cum sa fii mai „zen”, cum sa ierti, cum sa iti cresti copilul, cum sa iubesti, cum sa traiesti, cum sa... Am pierdut sirul, pe cuvant! Am ramas si fara comentarii, pentru ca nicaieri in liniile alea directoare nu ti se spune ca metodele trebuie adaptate personalitatii. Plus ca, inca, nu am primit un ghid despre cum trebuie scrisa o postare pentru blog. Oare despre cati pasi o fi vorba?!

Sunt convinsa ca o sa primesc in continuare mesaje de genul asta. Foarte bine, macar asa stiu ca mai traiti. Dar fiti convinsi ca nu le mai deschid si nici nu le mai citesc...

Consumabile de birou

Pe langa pasiunea hainelor, incaltarilor, posetelor, puzzel-urilor etc, o mai am si pe cea a obiectelor utilizate in viata de zi cu zi la birou. Adica agende, pixuri, creionase, capsatoare, perforatoare, bibliorafturi...

Orice descindere a mea intr-o librarie care contine si carti si consumabile, se lasa cu cumparaturi sau oftaturi din fundul plamanilor in cazul in care ma abtin. Daca ar fi sa dau frau liber tendintelor consumatoriste care salasluiesc bine in partea intunecata a personalitatii mele, acum cred ca as avea vreo cateva mii de pixuri, agende, carnetele si alte prostii inutile in cantitati industriale. Adica, de cate capsatoare sau perforatoare ai nevoie in acelasi timp?! Ca doar nu stai sa capsezi la doua maini...

Dar sa le luam pe rand!

Din prima mea zi de munca a trebui sa am agenda, termen generic utilizat pentru o Agenda la propriu, cu coperti cartonate, dar pe care o foloseam si ca si organizator, si ca si „caiet de notite”. Regulile organizatiei... Dar toate normele astea ma enervau asa un pic pentru ca imi ingradeau foarte tare optiunile pentru ca, de obicei, agendele sunt terne (sa le spunem „office”). Mai mult, felul in care sunt organizate chiar nu corespunde cu ideile mele de impartire a unui astfel de instrument.

Cand am devenit vanator de capete, am ales o metoda mai putin conventionala pentru a substitui agenda: un caiet de matematica spiralat, cu coperti de plastic (nu se indoaie, nu se rup...), pe care l-am organizat dupa gustul meu. Adica am impartit fiecare pagina in doua pe lungime, fiecare jumatate fiind atribuita unei zile, si am lasat si cateva (mai multe) pagini pentru notite. De atunci, adica de aproape 9 luni, am ramas fidela aceleiasi marci de caiete si aceleiasi organizari. Tocmai mi-am luat unul cu coperti portocalii pentru a doua jumatate a anului 2011.

Ideea e ca nu sunt singura „nebuna”. Prin martie am fost la un eveniment organizat de o doamna parlamentar si la care au participat tot felul de capete luminate din mediul business – IT. Cand m-am asezat la locul meu, am ezitat sa imi scot asa zisa agenda pentru ca mi se parea „neprofesionala”. Dar toate ezitarile mi-au trecut cand am bagat de seama ce fel de agende au celelalte doamne: aproape ca a mea! Diferente se inregistrau la capitolele firma producatoare si format... Deci, m-am linistit. Acuma, intrebarea de baza e de ce producatorii de agende nu se adapteaza capriciilor noastre. Cred ca am si raspunsul: pentru ca mediul business e inca dominat de rasa masculina ai carei expozanti prefera lucrurile gata facute, asa ca nu este rentabil sa faci diverse modele de agende pe placul fitelor feminine.  

In aceeasi categorie a obsesiilor in ale biroticii se incadreaza si pasiunea mea nestavilita pentru strans pixuri. Cat mai colorate, daca se poate. Daca nu, macar diferite sa fie. Intr-u satisfacerea acestei dorinte, actionez pe mai multe planuri. Primul ar fi participarea la evenimente unde e clar ca organizatiile participante pun la dispozitia vizitatorilor manunchiuri de ustensile de scris. De la un astfel de eveniment, m-am intors cu vreo 6 pixuri. O alta optiune este vizitarea unor oamnei care, prin natura meseriei lor, primesc pixurile ca si obiecte promotionale. Ultima astfel de vizita i-am facut-o fostei mele colege de banca din liceu, posesoarea mai multor farmicii. La plecare aveam in poseta vreo 6 bucati frumos colorate...

O mare problema am cu creionul meu Rottring, portocaliu-rozuliu, obtinut la schimb pe unul negru de la un fost sef caruia nu ii placea culoarea nedefinita si foarta feminina. Ador creioanele Rottring, dar in Belgia inca nu am gasit si mine aceeasi marca. Si nu mi se pare demn pentru bijuteria mea sa o alimentez cu mine Bic. Uach! Cahhh! O sa sun in Romania sa imi fie livrate rezerve care corespund standardelor calitative impuse.

La fostul loc de munca imi cumparasem o droaie de bibliorafturi colorate... Nu cu inimioare, fluturasi si alte traznai, ci pur si simplu in culori simpatice si optimiste. Dar, la plecare, acolo le-am lasat. Aici se pare ca nu prea am nevoie de asa ceva, dar ma bate un gand sa imi cumpar macar vreo 2-3, ca nu se stie niciodata.

Din dotarea biroului in care lucrez face parte si o trusa compusa din perforator, capsator, suport pentru scotch si foarfec. Negre!!! Toate negre... Le-am rabdat eu 8 luni, dar nu cred ca le mai suport mult timp prezenta pe biroul meu. Trebuie sa fac un studiu de piata si sa imi achizitionez unele frumos colorate, asortate cu puiul de clementin de pe birou.

Deci, ca sa incheiem, dragilor, daca aveti pe acasa sau pe la birou pixuri de la diverse firme, carnetele, bloc-notesuri etc. si nu stiti ce sa faceti cu ele, va dau adresa mea.

Anunt de interes national

Dragilor, vreau sa fericesc pe cineva. Dar sa ma explicitez...

O familie belgiana compusa din mama la vreo 56 (arata muuult mai tanara), activa, inca in campul muncii, si doi copii – un baiat de 21 ani si o fata de 23, ambii studenti cu domiciliul acasa, cauta FEMEIE IN CASA.

Ce trebuie sa faca persoana in cauza? Sa acorde patru ore pe zi casei, timp in care trebuie sa faca curat. Restul zilei si duminica sunt libere!

Ce ofera? Pai pun la dispozitie cazarea si masa, adica contravaloarea a circa 600-700 de euro lunar. Cazarea consta in 2 camere – un dormitor si un mic living – doar ale angajatei, baile si bucataria comune cu restul locatarilor casei, masina de spalat etc.

Ce cauta? O persoana dinamica, corecta, nefumatoare sau foarte putin fumatoare, care sa nu se dea inapoi de la facut curat in cele 4 ore alocate casei.

Acum o analiza putin mai detaliata a situatiei.

Doamna/domnisoara in cauza ar trebui sa fie serioasa si sa inteleaga ca suma pe care o scuteste neplatind chirie si mancarea este semnificativa, adica fix cat un salariu part-time. Nefiind obligata sa munceasca full-time (24/24 h), poate sa isi gaseasca ceva care sa ii asigure aceeasi suma in mana. In zona sunt destule case instarite unde se pot gasi destule de ore pentru facut curatenie... De asemenea, doamna care ofera jobul are destui frati si surori unde s-ar mai putea gasi de munca contra-cost.

Cheltuielile impricinatei constau in biletul de avion pentru venit incoace si vreo ceva euro ca sa aiba pentru cheltuieli minore in primele luni pana isi gaseste job-uri aducatoare de venituri suplimentare.

Candidaturile se primesc la adresa de e-mail mitache.mirona@gmail.com.

Despre frumusete

Pe la vreo 14 ani m-am dus si eu sa imi fac poze pentru buletin. Pe atunci eram tunsa cam pana la nivelul de jos al urechilor si imi amintesc ca purtam un tricou rosu cu flori albe de care aram foarte mandra. Doamna fotograf, o cotoharla neosa, a tinut sa imi precizeze ca ar trebui sa imi las parul mai lung sau sa port bluze pe gat pentru ca am gatul cam lung si ar trebui sa maschez acest defect. Pe moment, imi aduc aminte ca i-am oferit o replica mai taioasa. Dar am ramas cu sfatul „doamnei” in cap multa vreme de atunci inainte...

Privind retrospectiv, pot sa remarc ca respectiva cotoharla era un fin psiholog... Sa ii spui unei adolescente ca are defecte fizice e dovada clara de intelepciune! Si nu e singura persoana peste care am dat in cei 28 de ani de existenta care mi-a scos in fata diferite „defecte” de cosntructie. Iar cei care le remarca mai simt nevoia sa iti dea si sfaturi despre cum sa le maschezi! Acum, daca le-as aduna pe toate si as face o lista, mai ca as incepe sa cred ca sunt un mic monstru cu gatul lung, picioare groase, nas neconform cu standardele ISO, gura mult prea mica, talia care sare de 60 de cm etc si as avea doar cateva variante dezirabile social pentru a-mi continua traiul pe acest pamant. Adica fie ma imbrac intr-o haina care sa ma ascunda cu totul, fie nu mai ies din casa, fie putin imi pasa. Bineinteles ca am ales ultima varianta pentru ca realitatea nu e asa de infricosatoare precum vorbele aruncate fara a gandi.

Acum sa revenim la zilele noastre... Ma uit in jurul meu si constat ca oriunde am merge ni se ofera sfaturi gratuite care sa ne ajute sa ne mascam „defectele”. Adica, poarta pantaloni nu stiu de care ca sa iti alungesti picioarele, tunde-te asa ca sa iti maschezi forma nasului putin in vant, poarta bluze cu maneca ¾ ca sa iti ascunzi coatele cam late, nu purta fuste scurte ca ai gambele mai groase... Suna cunoscut?! Recent am intrebat pe cineva de ce se lasa prinsa in jocul asta de-a v-ati ascunselea si mi-a dat argumentul suprem: ca sa scot in evidenta ce e frumos.

Hmmm, frumusetea e relativa! E de ajuns sa studiezi putin istoria artei si sa constati ca ce era frumos acum 200 de ani, era urat acum 100 si ca ce era frumos acum 100 e urat in prezent. Si pana la urma, ca tot suntem o societate care inca se mai duce pe la Biserica, parca dogma crestina zice ca toate creaturile Domnului sunt frumoase. Deci, cine suntem noi sa contrazicem?! Oricum, nu acesta e argumentul meu...

Argumentul meu consta in faptul ca asa „disproportionati” cum suntem , intregul e frumos pentru ca fiecare trasatura o completeaza pe cealalata. Nu cred ca exista persoana pe lumea asta care sa respecte acele proportii ideale descrise parca de Da Vinci, si totusi ne inmultim si ne perpetuam specia fara a aduce pe lume hoarde de monstri. In schimb, ne complicam viata si ne producem frustrari incercand sa fim ceea ce nu suntem, incercand sa atingem perfectiunea pe care nici macar zeii din Olimp nu au reusit sa o atinga. Si ne mintim unii pe altii, ascunzandu-ne/disimulandu-ne „defectele”. Dar sunt momente cand nu mai porti haine si atunci ramai doar tu si complexele tale, adica o bariera cam mare in calea fericirii, sau macar a multumirii.

Exista o teorie din genetica care sustine ca ne alegem partenerii pentru imperechere pe baza trasaturilor fizice, acestea fiind o expresie a bagajului genetic. Astfel, inconstient alegem parteneri complementari care sa asigure un urmas sanatos. Pai daca noi ascundem asa zisele imperfectiuni, care de fapt sunt semn al unor trasaturi genetice, mai putem vorbi de alegeri corecte din punct de vedere natural?!

Si mai intervine problema psihicului. Cand tu ii spui zilnic creierasului tau ca are gatul prea lung sau nasul prea mare (nu vorbesc de cazurile cu adevarat medicale), el chiar ajunge sa interiorizeze si sa creada cu tarie ca al tau corp e „defect”. Partea mai putin amuzanta intervine atunci cand, poate dintr-o intamplare, nu poti sa ascunzi imperfectiunea, dar esti fata in fata cu o persoana care ar putea sa iti schimbe viata (profesional, personal etc.). Tu, ca si persoana, vei fi atat de complexata de „defect” incat personalitatea ta va ramane bine pitita pe undeva si nu vei reusi sa exprimi ceea ce esti cu adevarat. Mai grav e in cazul adolescentilor, care dezvolta probleme serioase din cauze cu totul superficiale.

Oricum, toata porcaria asta cu canoanele de frumusete ne este bagata pe gat de canalele media si marii producari de diverse care promoveaza anumite chipuri, trupuri, bucati de carne fara personalitate... Amuzant e ca nici macar ele nu corespund dimensiunilor „divine” stabilite cu secole in urma. Dar, societatea noastra superficiala, infuleca „tiparele”, si le insuseste si incearca sa intre in ele cu orice pret: infometare, chirurgie, tertipuri de orice fel... Eu ar fi trebuit sa ma sinucid de pe la 18 ani cand mi-am dat seama ca nu prea se croiesc pantaloni care sa mi se potriveasca. Adica, daca imi vin pe solduri nu imi vin in talie si invers. Pai, e vina mea?! Nu, deloc!

Trist este ca suntem mai preocupati sa ascultam ce spun diversi „specialisti” in domeniu decat sa ne ascultam instinctele naturale. Am intalnit persoane care se simteau grozav in haine roz (de exemplu), dar care nu indrazneau sa le poarte in public pentru ca nu mai erau in tendinte, nu erau indicate in asociere cu tenul lor/culoarea parului etc. Si asa se acopereau cu culori terne care nu le faceau absolut nicio placere si is mascau personalitatea. Din punctul meu de vedere, ideea cu moda e sa porti ce te face sa te simti cu adevarat „tu” si grozav, ce iti permite sa te exprimi, nu ce ti se spune ca ar trebui sa porti ca sa maschezi „defecte”. Dar, deseori ne ascundem in spatele „recomandarilor de specialitate” pentru ca noua ne e lene sau teama sa gandim, sa luam decizii si sa ne impunem vointa.

Am fost dotati cu „liber arbitru”, pacat ca l-am pierdut undeva pe drum, pacat ca plecam urechea la toate tampeniile consumatoriste...

Intalnirea de 10 ani - dupa

Fuse si se duse... Cam asta a fost impresia mea. La finalul clasei a XII-a am fost 23, pe 3 iunie 2011 am fost 17. Din cele 6 absente, 3 au fost motivate si 3 total nemotivate. De fapt, motivul a fost: nu am chef! Foarte bine, fiecare cu parerea lui.

Acum parerea mea! M-am bucurat foarte tare sa imi vad fostii colegi, caci pe unii nu i-am mai vazut de 10 ani. Si mi-a facut placere sa ma implic in organizare pentru ca am regasit oameni de care aproape uitasem. Trebuie sa admit ca din cei aproape 200 de absolventi din promotia 2001, doar cu cativa (mai ales colegii de clasa) am avut cate ceva de impartit. Dar fetele le-am recunoscut. Peste unele s-au vazut anii trecuti, peste altele prea putin.

Apropo de fizic, fostii mei colegi de clasa s-au pastrat in limite care sa imi permita sa spun ca sunt aproape neschimbati. Hmmm, mai putin eu care am cu vreo 40 de cm de par in plus pe cap... (La finalul clasei a XII-a avem doar vreo 2 cm de par pe cap.) In rest, nu am remarcat nici riduri vizibile, nici par alb in exces.

Apropo de psihic si apucaturi, trasaturile generale de personalitate au ramas tot cam aceleasi, dar am remarcat usoare urme de maturizare. Glumesc! 10 ani chiar isi spun cuvantul in evolutia unor oameni presupusi inteligenti, asa ca noi.

Bineinteles ca la ora de dirigentie s-a discutat despre „realizari”. Mie tot mi se pare un termen abstract si de necuantificat pentru ca ce inseamna realizare pentru mine poate pentru altii e un esec. Dar ne-am laudat cu totii, unii mai pe fata, altii mai voalat. Oricum, am sesizat la vreo 2 persoane o intentie vadita de a-si etala realizarile... Ce mi s-a parut aiurea a fost ca bietii medici chiar nu au cu ce se „lauda” avand in vedere ca inca sunt in plin rezidentiat, deci nu au nici timp de afaceri, nici de copii. Asa ca ma duc din nou cu gandul la cate sacrificii si eforturi fac pentru aproape nimic, neramanandu-le decat satisfactia ca au salvat cateva vieti. Asta daca nu s-au plafonat din cauza lipsurilor de tot felul si nu au ajuns nepasatori.

Ce am observat eu:

-          Una din colege s-a apucat serios de ciclism si are niste gambe si brate de invidiat.

-          O alta colega are doi copii la activ, dintre care unul de 6 luni, si un corp de invidiat (mai ceva fata de liceu).

-          Aproape toate fetele am adoptat mici/mari schimbari in stilul vestimentar.

-          Incet, incet, ne tragem spre tari straine sau spre companii multi-nationale. Deja 6 suntem plecati si 2 pe picior de plecare...

Marea absenta a zilei: diriga. Dupa ce ne-a confirmat prezenta, brusc a plecat in concediu, desi anul scolar nu era terminat. Ma abtin de la alte comentarii! Noroc cu profa de mate care a inlocuit-o cu succes.

Dupa ora de dirigentie am baut si noi un suc ca oamenii la o terasa si ii multumim public colegului care a facut cinste. Asa am mai petrecut ceva timp impreuna si am decis ca trebuie sa ne intalnim mai des. Macar la 2 ani... Daca tot m-am implicat in organizarea intalnirii asteia, am promis ca ma ocup eu si de urmatoarele. Voi, cei care cititi blogul, sa imi aduceti aminte!

La restaurant, aproape ca la nunta! Hi hi! Muzica se presupune ca era din era in care am facut noi liceul, dar eu am dubii. Furori maxime au facut melodiile rock, moment in care noi, doamnele imbracate in rochite diafane, am inceput sa scuturam pletele mai ceva ca motoclistii. Bine ca nu aveam matreata!

La un moment dat, incurajate de acordurile muzicale care nu prea inspirau nimic, noi fetele din fostul A ne-am strans la o sezatoare unde am pus in discutie o tematica de maxim interes: ce mancare traditionala romaneasca recomandam strainilor curiosi. Dupa ce ne-am dat cu parerea asupra micilor si sarmalelor, o colega ne-a luminat: Radu Anton Roman a decretat in ceaslovul lui ca singura mancare traditional romaneasca e „frunze de stevie la gratar”. Ar fi trebuit pozate fetele fetelor care au locuit doar in Ardeal sau/si miticarie+meleaguri straine (adica toate, inafara de mine). Nici macar nu stiau ce e aia stevie. Noroc cu jumatatea de moldovean din mine care a facut lumina in mintile tuturor. Dar nici macar eu nu am vazut stevie la gratar. Si chiar ma intreb cum se face... Oare se trage in folie de aluminiu in prealabil?!

Tortul a fost bun, iar eu am mancat chiar 2 portii. Poze cu meniul nu am, desi am intentionat sa fac. Dar ia uite niste alte poze... Din pacate, nimic senzational!

Indemn la creativitate

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, iar fac reclama. De data aceasta la doua concursuri tare diferite ca si registru, dar cu un numitor comun: premiaza creativitatea. Si cum chiar cred ca in zilele noastre punem prea putin accent pe dezvolatrea acestei trasaturi de personalitate, ma gandesc ca macar stimulentele oferite de premiile puse in joc ne mai pote scoate din starea de letargie mentala in care ne complacem.

Sa incepem cu primul concurs, initiat de doua fete cucuiete care detin un blog foarte fashion. Competitia se adreseaza „cotofenelor” detinatoare de muuuuulte bijuterii, accesorii tipic muieresti in cantitati industriale. Ca sa nu ne mai lungim: daca aveti ceva sisteme ingenioase de depozitat bijuterii, aista-i locul potrivit ca sa va masurati creativitatea.

Domnii si/sau consortii nu ar trebui sa se simta exclusi. De ce?! Pai tare am eu o impresie ca unele dintre noi ii exploatam intens tipand ca vrem nu stiu ce constructie califragilistica care sa adaposteasca investitiile facute tot din banii lor, asa ca ideile crete in ale tamplariei probabil le apartin si lor.

Asadar si prin urmare, echipa SMLXL va asteapta cu poze reprezentative pentru creatiile voastre.

Al doilea concurs se crede mai destept (nu ca pentru primul nu ar fi nevoie de vaste cunostine matematice) si propune un exercitiu literar. Vestitul TextConstruct (la cat v-am batut la cap cu el, sigur il cunoasteti deja) a decis ca e momentul sa incurajeze tinerii scriitori romani. Ce alta metoda mai buna decat organizarea unui concurs national?! Pacat ca nu au obtinut sponsorizari mai serioase... Tipic romanesc, toata lumea crede ca e o idee buna, dar nu sunt dispusi sa si contribuie cu ceva bani. Asa ca premiile nu foarte impresionante provin din autofinantare.

Partenerii sunt destul de cunoscuti, dupa cum se poate vedea pe site-ul oficial (inca nedefinitivat, ca mai este pana la data de debut). Juriul e compus din oameni de vaza cu (vasta) experienta in domenii conexe scrierilor de fictiune: profesori universitari, scriitori etc. Pentru claritate si eliminarea oricaror confuzii, concursul se numeste Concursul National de Poezie si Proza Scurta de Fictiune "TextConstruct". Poate, daca strange un numar semnificativ de participanti, la anul o sa aiba premii mai maricele si sponsori pe masura. 

Cam atat am avut eu de spus. Daca sunteti interesati, nu ezitati. Oricum, raspanditi vestea!

10 zile de „vacanta”

Totul a inceput pe 1 iunie, zi normala de vara (prima, chiar!) si sarbatoarea plozilor din toata lumea. Cadoul meu de anul acesta: inceputul unei presupuse vacante in Romania.

Dupa cum probabil ati citit deja, prima zi mi-am petrecut-o in avion si pe tren, inconjurata de picioare in diverse forme de manifestare. Ca sa fiu mai exacta, am plecat la ora 7.30 de acasa din Bruxelles si am ajuns la 01.30 (ziua urmatoare) in Alba Iulia. Dupa ce mi-am petrecut vreo 2-3 ore la povesti cu mama, m-am retras si eu intr-un pat... Am avut parte de fix 3,5 ore de somn, stare care s-a intins si in urmatoarele 4 zile.

Nu ma apuc acum sa insir cu lux de amanunte ce am facut in cele 3 zile si jumatate petrecute in Ardeal, dar ideea e ca am dormit cam 3 ore pe noapte. Extrem de putin pentru mine! Si nu neaparat pentru ca am chefuit sau m-am distrat...

Duminica am ajuns si prin Bucuresti, unde am constatat cu stupoare ca un cappuccino la o terasa de pe Banu Manta e fix 2,5 euro (10 lei), adica exact cat costa si in Grand Place in Bruxelles. Taaareee!

Luni am reusit sa ajung si in Vaslui. Din cele 4 zile programate sa fie petrecute prin Moldova, una a fost alocata Bancii. Nu o sa intru in detalii caci, daca citeste Mr. G, iar isi aminteste si se enerveaza. Am reusit sa vad fugitiv cativa oameni de care imi era dor, pe unii nici nu am apucat sa ii salut... Asa ca imi cer scuze publice si tin sa precizez ca imi pare sincer rau ca nu am avut mai mult timp pentru vizite si socializare.

Si vineri am plecat inspre Bruxelles...

Acum ca am expus fara „sare si piper” cele 10 zile petrecute in Romania, sa trecem si la partile mai amuzante sau mai interesante.

Cele 3 bilete de tren aferente calatoriilor prin patria-muma le-am achizitionat on-line. Aveam eu o banuiala ca nu prea e utilizat serviciul, dar nici chiar asa...

-          Prima calatorie – Bucuresti Nord-Alba Iulia: nici nu apuc sa desfac coala de hartie A4 pe care era imprimat biletul, ca nasul imi si precizeaza ca stie ca merg la Alba Iulia. De unde am dedus ca eram singurul posesor de bilet on-line din tren...

-          A doua calatorie – Alba Iulia-Bucuresti Nord: nasul imi spune „A, dumneavoastra sunteti biletul on-line!”. Eu confirm, dar ma gandesc ca nu prea am fata de bilet de tren... Mergand la vagonul restaurant (am trait pe picior mare), o aud pe nasita intrebandu-l pe nas daca i-a venit biletul on-line... Deci, sunt o mica vedeta.

-          A treia calatorie – Bucuresti Nord-Vaslui: cand am intins foaia, deja se stia de existenta mea, iar nasul se uita cu o urma de curiozitate amestecata cu admiratie la mine. Deci, chiar sunt o vedeta printre angajatii CFR.

In concluzie, avand in vedere ca biletele CFR achizitionate on-line sunt nominale, cred ca o sa fiu pomenita si in bilantul lor anual drept singura persoana care si-a cumparat 3 bilete (!!!) intr-o saptamana. Un premiu nu primesc si eu?! Cred ca de acum, cand oi mai ajunge in Romania si intr-un tren, o sa spun doar atat „eu sunt biletul on-line” si o sa astept plecaciunile...

O alta patanie demna de mentionat e legata de 2 prieteni „buni” (credeam eu!) cu care am tot stabilit ca o sa ne vedem cand ajung in Bucuresti. Unul dintre ei a fost mai cu bun simt si mi-a dat cu flit (scuzati exprimarea!) din timp. Adica nu mi-a mai raspuns la mesajele de pe Facebook. Cealalta persoana a stabilit chiar si o ora si un loc de intalnire cu mine, dar nu a mai aparut si nici nu a mai raspuns la telefon. Foarte interesant! Uite asa mai descoperi una-alta despre cunoscuti...

Punctul culminant l-a constituit patania de pe aeroportul belgian, la intoarcere. Aparent, Politia din comuna unde inca mai am domiciliul (acolo unde e situat apartamentul de la etajul 23) vrea sa se asigure ca nu sunt vagabond si m-a dat in consemn (incredibil!!!) ca sa fiu anuntata sa ii vizitez. Asa ca pe aeroport, la verificarea documentelor, m-au luat in primire si doi politai... Dupa vreo 20 de minute am aflat care e faza, timp in care ma si vedeam dupa gratii din cauza vreunei confuzii. Dar, vorba aia, nu ai nimic pe constiinta, deci nu ai de ce sa te temi. Ce m-a deranjat a fost schimbarea usoara de atidune cand au vazut ca sunt romanca. Oricum, nu a fost destul de semnificativa ca sa ii dau in judecata pentru discriminare. Si, apropo de adresa, cam am idee ce s-a intamplat, dar o sa verific pe indelete saptamana viitoare.

Ce am mai aflat prin Romania?! Ca sistemul sanitar e in colaps!!! Spre exemplu mi s-a parut incredibil ca un pacient cu diverse probleme intestinale nediagnosticate cu exactitate (nu mai are rost sa investeasca timp si bani, ca oricum moare in cateva zile – zisera cei de la spital!), dar cu manifestari care ar putea infecta cu diverse destui oameni, e tinut intr-un salon cu persoane care tocmai au suferit interventii chirurgicale. In plus, de ingrijirea respectivului pacient se ocupa rudele, aflate langa patul lui 24 din 24. Mediu steril intr-un salon de chirurgie!!!    

Si, ca sa vedeti la ce incurcaturi m-a dus gandul pe aeroport, am mai aflat ca toate cartile de identitate predate in luna aprilie la Serviciul Public Local de Evidenta a Populatiei (ce nume lung si pompos) dintr-o anumita localitate au intrat pe mana unui oarecare turculet tanar din alt judet care le-ar fi pasat prin Marea Britanie pe la unii care aveau nevoie. Mai interesant e faptul ca de ancheta se ocupa Serviciul de Investigatii Criminale, care a trimis niste citatii destul de alarmiste pe la cei 60 de „donatori” de buletine, dintre care unii erau batrani si cardiaci. E clar ca trebuie conspirat motivul pentru care esti chemat la sectie, dar, cel putin, poti sa trimiti o citatie mai putin alarmista.

In concluzie, cu asa politie si asa sistem sanitar, mai taiem vreo cativa pensionari nesimtiti de pe statul de plata...

Autocritica

Tocmai m-am intors de la baie unde mi-am tras 2 perechi de palme metaforice in timp ce ma priveam in oglinda. Apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa urmez calea abordata pe vremea comunismului si sa imi fac autocritica publica. Ca sa fim cu adevarat organizati si sa va prezint in mod adecvat gravitatea faptelor mele, o sa ma axez pe 3 mari directii.

1.       Am constatat ca, in ciuda „proof readingului” asiduu pe care il fac scrierilor mele, postarile sfarsesc prin a avea mici greseli de ortografie. Mai rarute, ce-i drept, dar exista. Asa ca imi recunosc public greseala si implor mila voastra.

2.       Am neglijat blogul asta cam multe zile (vreo 10 parca), dar am avut motive mai mult sau mai putin (ne)intemeiate pe care o sa le detaliez in postarile viitoare, cel putin 2 la numar pe aceasta tema.

3.       Am fost in Romania si am sarit peste intalnirile cu multe persoane cu care chiar as fi vrut sa ma vad. Din nefericire timpul a fost foarte scurt si oboseala maxima. Singura scuza pe care o am in ce priveste a doua parte a concediului este ca am preferat sa petrec putinul timp cu Mr. G. Si tot nu a fost de ajuns...

Astept pedepsele voastre! Aveti mila!

P.S.

In postarea anterioara amenintam cu poza tipului care si-a insirat picioarele pe peretii avionului, dar tocmai am constatat ca nu am adaugat-o. Oboseala... Deci, iata si marlanul!

Cat de curand o sa postez si detaliile intalnirii de 10 ani.

1 iunie 2011 (postare lunga!)

... sau as fi putut sa botez postarea „Ziua picioarelor puturoase”. Dar sa nu va rapesc bucuria de a citi si a impartasi cu mine clipele de neuitat ale calatoriei mele de 19 ore de acasa (Bruxelles) si pana in Alba Iulia...

M-am trezit pe la 6.17, dar eu nu stiam cat e ceasul cand m-am uitat speriata pe geam. Era cam multa lumina in peisaj si am crezut ca telefonul cel nou imi jucase o fenta si nu sunase. A, am uitat sa mentionez ca mi-am luat telefon nou, in speta Nokia C3 auriu, care de fapt e bej cu alb. Dupa ce m-am uitat la ceas si am constatat ca mai am vreo 10 minute de somn la dispozitie, am facut o incercare disperata sa inchid ochii, dar samanta indoielii asupra orei reale se cuibarise bine in creierusul meu. Asa ca am continuat sa imi suspectez telefonul ca imi jucase o festa si m-am dat jos din pat. Pana nu l-am deschis pe domnul laptop aici de fata, nu m-am linistit. S-a dovedit ca telefonul nu mintise. In fine, la 6.30 suna si alarma noului Nokia (nimic socant), dar dupa 2 minute se mai aude una foarte cunoscuta. Dupa vreo cateva clipe de buimaceala totala, imi dau seama ca e fostul telefon care, desi fara SIM si bine inchis, a tinut sa isi faca datoria cu onoare pana la capat.

Imi fac curaj si ma duc la bucatarie sa imi iau ceva de mancare, in ciuda orei foarte matinale. Surpriza! Nu, nu era Andreea Marin transata in congelator! Doar ca nu mai era lapte si nici unt. Deci aveam de ales intre o felie de paine cu ceva nealunecos pe gat si orice altceva as fi putut inventa. Am ales foarte dezamagita o banana si 4 biscuiti cu cereale.

Dupa multa moscaiala, ies din casa si ma indrept spre aeroport. Din priviri, cautam disperata o sursa de cafea (fara lapte, nici de asa ceva nu am avut parte), dar peste tot era aglomerat. Mi-am zis ca mai bine astept pana in aeroport, unde o sa sed linistita sa o savurez.

Drumul inspre aeroport nu a fost marcat de peripetii, singurul lucru notabil fiind faptul ca „nasul” din trenul expres mi-a citit EID-ul si a gasit biletul pe el.

La aeroport am ajuns in timp util, chiar mai devreme, asa ca a trebuit sa astept vreo jumatate de ora pana sa se inceapa check-in-ul. Dar cafea tot nu mi-am luat pentru ca am cugetat si am concluzionat ca e mai bine sa astept sa ajung in zona portilor. De check-in am trecut cu inima cat un purice ca aveam un monstru de rucsac care nu incapea nici in modelul lor de bagaj si sunt convinsa ca avea si mai mult de 7 kg (10 dupa aprecierile spatelui meu rupt sub el). Monstrul in cazul acesta inseamna rucsacul laptopului burdusit la maximum, pentru sunt atat de comoda incat am refuzat categoric sa imi iau bagaj de cala.

Inarmata cu boarding-passul m-am dus inspre porti, dar nu inainte de a da o tura pe la duty-free de unde am luat tigari de foi (comanda speciala) si ceva ciocolata. Va dati seama, pui un nefumator convins sa cumpere tigari de foi! Nici nu stiam cum arata, am cerut indicatii speciale si complexe in prealabil... Si, cu ocazia asta, am aflat ca in duty-free exista anumite produse pentru cei care ies in afara UE si altele pentru cei care raman in interiorul granitelor. Ratiunea acestor diferente nu o stiu, dar o sa fac un studiu. Cafea tot nu mi-am luat pentru ca m-am gandit ca e mai bine sa o beau in zona de imbarcare, asezata cuminte pe un scaun.

Dupa o lunga calatorie prin aeroport in care vedeam cum toate sursele de cafea sunt asalte de cozi parca desprinse din filmele comuniste, am renuntat la acest vis... Ajunsa in dreptul portii, am ginit un automat de apa si m-am indreptat glorioasa inspre el ca sa obtin macar o sticla de apa pentru ca era ora 10 si eu nu bausem inca nicio picatura de apa. Dar, ce sa vezi?! Nu functiona cu bancnote si eu aveam doar asa ceva. Deci, am ramas si fara apa!

Mai schimb vreo 2 vorbe cu conationalii care asteptau acelasi avion si asteptam sa dea drumul la imbarcare. Dar, in loc de anuntul obisnuit, oamenii ne spun ca au schimbat poarta de imbarcare cu una aflata in apropiere. Hai acolo! Se formeaza coada si auzim un alt anunt: poarta de imbarcare s-a mutat in alta parte a terminalului. Dupa inca o plimbare prin aeroport, am ajuns la locul faptei unde ne-am pus pe asteptat... vreo 40 de minute... Si uite asa am plecat din Bruxelles cu 40 de minute intarziere.

In tot timpul asta eu ma uscam de sete! Am sperat ca dupa decolare o sa pot sa cer o sticla cu apa... Speranta moare ultima! Pentru ca am facut o escala neprogramata in Franta si zborul a durat doar jumatate de ora, nu am avut parte de asa ceva. Mai adunati timpul petrecut pe aeroortul francez si cel necesar decolarii si o sa aveti o imagine destul de clara asupra setei mele. Intre timp mi se facuse si foame... Toti acesti factori cumulati au avut un singur rezultat: am luat prima masa in avion compusa dintr-un sandvis (intelegeti voi!), o apa plata si o cafea. Ce e de remarcat? Un plic de 3in1 si un pahar cu apa fierbnte costa 2 euro, adica vreo 8 lei. Ieftin ca braga!

Pe timpul zborului nimic notabil, exceptand imaginea pe care am fost fortata sa o am in fata ochilor si pe care o vedeti si voi mai jos. De mentionat ca tipul vorbea romaneste, deci putem presupune ca era roman.

Ajunge si avionul meu cu 50 minute intarziere care, adaugate la ora necesara escalei neprogramate, mi-au lasat 40 de minute sa ajung de la aeroport la Gara de Nord. Asa ca m-am riscat la un taxi, dar nu atat de tare incat sa iau vreunul care isi facea veacul prin aeroport. Cu 15 lei am ajuns in timp util...

Am prins trenul si am constat surprinsa ca nasul stia de existenta mea. Adica avea o copie a biletului meu on-line si mi-a spus ca nu e nevoie sa il arat pentru ca stie ca merg la Alba Iulia. De un deduc ca sunt singura persoana din trenul asta care si-a cumparat biletul de pe Internet. Mare realizare!

Acum sunt in tren si adulmec picioarele unei cucoane la vreo 50 de ani, alungiri anatomice care stau insirate pe scaunul din dreapta mea (taranca imbracata in haine de oras are fundul asezat in fata-dreapta). In functie de cum bate vantul, mai simt un usor miros acru. In stanga am un tip care sforaie de zor si, avand gura deschisa, emana miesme din tractul digestiv. Bine am revenit in Romania! Plus ca atunci cand am scos laptopul mi s-au aruncat niste priviri suspecte... Oare daca mai scot si Le Soir si incep sa citesc, ce se intampla?! Sincer, nu am curaj sa ma duc nici la baie. M-as duce sa imi iau o cafea, dar tare mi-a teama ca mai dau vreo 10 lei pe un plic de ness amestecat cu apa calaie.

Dar sa gandim pozitiv: e abia ora 18:10. Pana la 01.41 cand ajunge trenul in Alba Iulia, picioarele tanticii poate se aerisesc si nenea poate isi inchide gura...

Update, ora 23:33.

Doamna cu picioare acre lucreaza in Germania pe la vreo familie, cate 2-3 luni, apoi mai vine in tara si tot asa... Nenea cu probleme gastrice, sau ce o fi patit de respira asa, s-a trezit. In tren devine cam racorica, asa ca eu cochetez serios cu gandul de a-mi scoate din bagajul monstru sosetele colorate si sa mi le trag pe labele picioarelor incaltate in balerini verzi. As arata ca o tarancuta, tarancuta, dar cel putin mi-ar fi cald.

Acum am revenit la abuzarea laptopului, mai ales ca vecinul de pe randul celalalt a extras un Vayo din bagaj si s-a apucat sa se uite la Piratii din Caraibe, nu se stie al catelea. Probabil e ala care nu a fost turnat inca... Sa revenim la laptopul proprietate personala si sa va explic ce inseamna abuzarea sa. Pai, mai scriu una, alta, observabil aspect ca doar cititi ce am produs, mi-am pus muzica in casti (ca eu nu taran) si am incercat sa citesc ceva in engleza. Cu cititul: am abandonat cartea pe care o tin in calculator doar, doar o voi citi vreodata (Philip Jose Farmer – The Green Odisey) pentru ca pur si simplu nu pot sa citesc de pe calculator, dar am deschis dictionarul de sinonime si lecturarea sa merge mai bine.

Tanti si-a tras sosete in picioare... Si da semne ca ar mai vrea sa vorbeasca cu mine, dar eu nu o bag in seama. Rea creatura mai sunt!!!

Apropo de muzica, ca sa vedeti ce mi-a facut strainatatea (sau atatea degete de la picioare raschirate cate am vazut azi), ia uite ce pusei in play-list: Madonna, Kiss, Coldplay, Melody Gardot, Caro Emerald, Amadeo Minghi. Mai lipseste Hector Berlioz... Din nefericire, nu il tin in laptop. Macar pe el...

Aaa, am reusit sa beau o cafea cu 5 lei, dar cel putin nu era un 3in1 la suprapret. Si era si cafea naturala. Mai am 2 ore de drum si ma enerveaza ca stam degeaba intr-o gara, habar nu am care. Si acum imi dau seama ca, in afara de reperul temporar, nu am idee cand trebuie sa cobor. Dar nu am inchis un ochi... Presimt ca urmeaza cateva zile de odihna pe sponci. Na, si acum am ajuns la melodiile Melody Gardot ca sa imi aminteasca ca imi e somn.

Ooooo, tocmai a trecut pe langa mine un macho de Romania: paros, nebronzat si cu o idee gresita in cap cum ca trebuie sa poarte un maieu decoltat ca sa ii vedem noi toate cele de pe pieptul nelucrat la sala. Hmmm, sunt un mic carcotas! Poate ar trebui sa fac o incercare la Huidu si Gainusa. Mai exista?!