Primul contact

Vineri am sarbatorit, in sfarsit, si noi finalul anului 2010. Doar in prima luna al lui 2011 trebuie sa rezolvi toate restantele din anul precedent! Mai greu cu deplasatul lui BV ca inca foloseste carje, dar cu perseverenta si masina sefei am reusit sa ajungem la locul faptei, un restaurant cochet dintr-un „orasel” de langa Bruxelles. Acum sa nu credeti ca am mers vreo 2 ore cu masina pana acolo! Ca Wemmel e bine lipit de capitala Belgiei...

Restaurantul – mic si dragalas – apartine unei familii care se si ocupa de tot (domnul e bucatar, doamna si fiica au grija de sala). Spatiul permite existenta a circa 9 mese si convietuirea pasnica a unui numar de maxim 40 de persoane in interior. Alaturi este si un hotel care arata la fel de bine.

Cand am ajuns noi, pe la 13.30, restaurantelul era plin de „pensionari nesimtiti” belgieni care nu aveau chef sa gateasca acasa si au decis ca e mai fain sa plateasca cam 50 de euro pentru o masa si sa socializeze cu cate un prieten sau doi. Rataciti mai erau si doi tineri care pareau ca au o intalnire de afaceri. Si, mai eram si noi trei.

Masa era aranjata impecabil cu nu stiu cate randuri de tacamuri, servet de pus in poala, pahare de 3 feluri, farfurie si cutit pentru unt. Micul-mare snob din mine era in extaz! Apare si meniul, nimic pretentios, fara coperti de piele si tiple ieftine, dar destul de elegant. Am reusit sa nu fac ochii cat cepele la preturi si sa citesc calm oferta tipic belgiana. Pana la urma am decis ca vreau crochete de sau cu creveti. Sefa zice bine si ma intreaba ce vreau in continuare. Dar nu ajunge?! Cat as putea manca? Bine, o sa continui cu fazan cu foie gras si nu mai stiu ce. Si vin, bineinteles. Micul alcoolic din mine trebuia sa aiba si el partea lui.

Ca si aperitiv, apare o untiera foarte stilata cu o cutiuta de unt care, cica, ar fi cea mai buna marca frantuzesca. O cred pe sefa pe cuvant pentru ca nu am incercat inca toate sortimentele de unt produse in Franta. Ne fandosim noi putin cu untul si painea integrala si asteptam primul fel. Foarte faina prezentarea crochetelor, foarte bune crochetele si frunzele verzi din jurul lor. Uimitor, nu s-a adus paine la masa si nimeni nu parea contrariat. Excelent!

Mai discutam noi putin si apare si fazanelul. Ma intreb daca l-a vanat chiar proprietarul... Dupa aratare, erau vreo 3 felii de piept acoperite cu un sos. Pe alaturi salasluiau 2 crochetute, o bucata de foie gras pe o felie de mar, niste gem de merisoare si probabil o ceapa fiarta/coapta. Spun probabil ca nu sunt sigura ca era chiar asta. Primul meu gand, rostit cu voce tare, e ca ar trebui sa ii fac o poza. Sefa mea, foarte zambitoare, ma intreaba ce ma opreste. Politetea?! Cum vine asta, in mijlocul unui restaurant eu fac poze la mancare? Sunt cumva la o nunta la tara in Romania si nu am aflat?! Pana la urma ma las convinsa si ii fac totusi o poza. Impresiile asupra mancarii: fazanul gustos, foie gras cam gras (nu cred ca o sa mai mananc curand), sosul delicios, mai ales in combinatie cu gemul de merisoare. Bineinteles, si acest fel servit fara paine.

Extermin si fazanul si ma gandesc multumita ca gata, inapoi la munca. Dar sefa nu si nu. Urmeaza desertul. Poftim?! Grea decizie ce sa aleg. Pana la urma ma multumesc cu o Damme Blanche, inghetata de vanilie cu frisca (facute „de casa”) si ciocolata lichida fierbinte alaturi. O nebunie! Oricum, a pus capac la toate. Energia mea a scazut la cote alarmante, creierul deja era in staza.

Am petrecut vreo 2 ore si jumatate in restaurant, serviciul ireprosabil si nota de plata... de vreo 200 de euro. Fain, bine ca a platit compania!

Pe la 4 am revenit la birou si abia atunci au inceput sa se resimta efectele mesei asupra creierului. Nu de alta, dar mai aveam de trimis e-mailuri, de vorbit cu clientii etc. Am scos-o la capat cumva, cu o intarziere de jumatate de ora. Si vineri seara nu am mai mancat nimic. Acesta a fost primul meu contact cu un restaurant mai fitos. Sper sa se repete cat de curand.