Despre gramatica si ortografia limbii romane

Probabil postarea asta nu o sa atraga atentia nimanui si nici nu o sa schimbe ceva, dar poate, totusi, cineva o sa ia aminte.

Bantuind pe Internet, dupa cum imi place mie sa ma exprim poetic, am dat peste tot felul de bloguri si site-uri ale unor oameni care cred ca au ceva de spus. Nicio problema pana aici, nu e treaba mea sa judec continutul postarilor lor pentru ca sunt convinsa ca nici blogul meu nu e pe gustul tuturor. Dar de corectitudinea limbii romane utilizate cred ca pot sa ma leg.

Nu o sa dau exemple pentru ca mi se pare stupid sa pun asa ceva pe blogul meu, dar am gasit bloguri ale unor pusti de liceu atat de agramate si de incorect scrise incat m-am intrebat daca impricinatii chiar trec pe la scoala sau daca la ore chiar se mai invata ceva. Si ce e si mai deranjant e faptul ca aveau nenumarate persoane care le urmareau blogurile. Oare toti sunt convinsi ca aceea e varianta corecta a limbii romane.

Si mai trist este faptul ca am gasit si „bucati” ale unor oameni cu pretenti (cica absolventi de facultati si cu joburi care implicau uzitarea corecta a limbii) scrise de parca isi doreau cu orice pret sa reinventeze gramatica si ortografia limbii romane. Dragilor, se presupune ca voi ar trebui sa ii invatati ceva pe ceilalti, sa dati un exemplu...

Si, va rog, nu veniti cu scuze de genul ca se mai strecoara cate o greseala, ca nu va cred. Pentru ca nu era vorba de o singura litera „mancata” sau de un singur dezacord ci de texte scrise pe jumatate asa. Bine, aici nu ne legam de articolele scrise intentionat in „ardeleneasca” (de exemplu) pentru a starni amuzamentul (vezi blogul lui Vlad de la Ilariant). Si da, recunosc, imi scapa si mie cate o litera sau un dezacord sau o prostioara, dar nu cred ca in fiecare postare. Mai ales ca fac eforturi sa corectez greselile inainte de publicare. Cred ca am nevoie de editor! Ca sa elimin chiar tot...

Articole scrise prost am vazut chiar si pe site-uri „specializate” in diseminat stiri si informatii. Oare ei nu au pe cineva care sa le citeasca inainte de a le publica? Nu de alta, dar am vazut adevarate perle constand in utilizarea unor cuvinte cu sensuri care nu au nicio legatura cu sensul lor normal si firesc. Si nu erau exprimari figurate sau metaforice. Halal formatori de opinie si presa de calitate!

Acum trecem la Facebook, ca nu avea cum sa scape de ochiul meu „viligent”. Am vazut comentarii scrise intr-o limba romaneasca de ma faceau sa ma intreb daca Academia Romana a innebunit si a schimbat dramatic regulile de cand am plecat eu din tara de bastina. Eu inteleg ca vreti sa comunicati din ce in ce mai mult si mai repede, dar asta nu inseamna ca trebuie sa va coborati standardele pana la anihilarea totala (asta in cazul in care ati avut vreodata asa ceva) pentru ca cei care citesc o sa isi spuna ca e in regula sa fii neglijent. Si e de ajuns ca vorbim „limbi” diferite dupa zona tarii in care traim, chiar nu e nevoie sa avem si gramatici diferite. Macar in scris sa pastram o urma de interes fata de limba noastra.

E buna si libertatea asta de exprimare si faptul ca poti sa „te expui” gratis pe Internet, dar chiar ar trebui inventata un fel de cenzura care sa ne oblige sa scriem corect indiferent de limba pe care o utilizam.

Nu am chef azi...

... sau despre productivitatea muncii.

Corect ar fi sa spun ca nu am chef niciodata, dar sa ne abtinem ca mai dam idei si la altii. Cateodata imi doresc sa pot sa iau o pauza, adica o perioada de timp in care sa nu fac nimic de genul mers la birou, termene limita, proiecte etc. Sa fac doar ce am chef si cand am chef si sa am mijloacele materiale necesare ca sa nu imi pese ca nu mai am cu/din ce trai. Si ce e mai important, sa nu fie o perioada determinata in timp. Sunt convinsa ca dupa cateva luni, sau poate chiar mai repede, m-as intoarce de buna voie si nesilita de nimeni la birou, dar cel putin as avea iluzia libertatii.

Ca sa fiu sincera, lipsa mea de chef e mai mult la nivel declarativ, de dragul lamentarii, pentru ca, de fapt, chiar imi fac treaba repede si bine. Dar e placut sa te plangi... In timp, am constatat ca imi ia mai mult sa ma plang ca nu am chef sa fac ceva decat sa fac cu adevarat activitatea respectiva.

Oricum, sa revenim la oile noastre, ca pe ale lui Jiji le-au analizat altii de mult. Postarea de fata e provocata de faptul ca sunt la birou si nu am chef!!! Dar deloc! Si ce face un om al muncii de birou cand nu are chef?! Simplu! Facebook si Messenger. Si mai citeste niste stiri si se apuca de scris pe blog. Daca ar avea chef, acest om al muncii ar trebui sa faca o cautare responsabila de candidati pentru noul proiect pe care il are in fata ochilor si pentru care are termen limita 30 de zile. Dar, si maine e o zi... Bine, nu ca nu as fi facut nimic pentru jobul pe care sunt platita sa il fac, dar am facut cu viteza melcului turbat.

Sa aprofundam... Am simtit lipsa de chef bantuindu-mi neuronii de cand m-am ridicat din pat azi dimineata. Si cum presupuneam ca o sa se agraveze (BV e in concediu si se pregateste sa plece la New York!!!) am decis ca e o zi buna pentru ghetele rosii. Cum, nu le stiti?! Ha ha ha! O sa vi le prezint cu prima ocazie. Ce e asa deosebit la aceste ghete? Pai sunt cam dificil de integrat intr-o tinuta pentru ca nu se potrivesc decat cu un anumit gen de pantaloni. Dar noii mei blugi negrii corespund intr-u totul, asa ca si-au gasit si ghetele utilizare. Victorie! Asta imi aminteste ce fata a facut mama mea cand m-a vazut cumparandu-le (eram cu ea)! Merita pozata. Si prima intrebare care i-a venit pe buze a fost legata de ocaziile in care „o femeie serioasa” poate purata asa ceva. Pai... la birou!!! Si „femeie serioasa” nu inseamna neaparat traditionalista, conventionala si lipsita de imaginatie. Ca daca ar insemna asa ceva, eu as fi neserioasa taaaaare.

Bun, ghetele rosii au primit destul spatiu! Trecem la frigul si ploaia de afara care mi-au agravat lipsa profunda de chef... Pe astea nu prea am avut cum sa le combat. Poate doar cu caldura din birou. Aaaa! Am ajuns la birou! De fapt despre asta era vorba: ce poti sa faci la birou cand nu ai chef de ce ar trebuie sa faci cu adevarat si sa mai si para ca muncesti de dai pe branci. Nu sunt un expert in domeniu (de obicei nu fac asa ceva!), dar o sa va spun ce am facut eu astazi.

In primul rand, ideea de baza trebuie sa fie miscatul cu incetinitorul. Adica ce faci de obicei in 10 minute, e cazul sa lungesti pentru cel putin 30. Incepem cu cafeaua: cat dureaza sa pregatesti totul si sa apesi pe buton?! Teoretic, nu mai mult de 5 minute. Practic, azi mi-a luat vreo 10, ca am mai analizat putin cafetiera: parca avea o pata, parca nu sta bine pe dulap... Apoi, golitul masinii de spalat vase (da, stiu, naspa tare locul meu de munca!!!): parca as putea aranja canile altfel in dulap! Inca vreo 20 de minute.

Dupa ce am pornit calculatorul, a inceput lupta cu mijloacele de comunicare moderne. Daca de obicei doar arunc un ochi pe Facebook sa vad ce mai e nou, azi am si „chat-uit” putin, am comentat, am postat... adica am facut tot ceea ce in mod normal nu imi place sa fac. La fel s-a intamplat si cu Yahoo! Mail, pe care l-am verificat cu atata atentie incat am citit si e-mailuri mai vechi si spamuri care imi spuneau ca am castigat milioane de dolari/euro. Bineinteles ca mail-ul profesional a fost ultimul pe lista mea, doar nu vreau sa ma incarc negativ de la prima ora.

Pe la 10 abia (incep munca la 9!) am inceput sa ma gandesc ce am de facut azi. Va dati seama ca numai ganditul mi-a luat o jumatate de ora. Si inca jumatete de ora s-a dus pe deschisul agendei si imprastiatul hartiilor pe birou intr-un mod profesional. Numai bine, la 11 cand a venit sefa (ea munceste 11-19), eu aratam de parca eram ingropata in munca. Bineinteles ca am provocat o discutie filosofica despre strategia companiei care a durat vreo 40 de minute, timp in care am mai scos niste interjectii si onomatopee ca sa demonstrez o ascultare activa. Intre 11.45 si 11.55 am reusit sa trimit 2 mail-uri, iar apoi mi-am dat seama ca imi este foame. Asa ca mi-am pregatit o farfurie draguta cu o mancare buna si am inceput sa mananc tacticos si incet, ca asa este recomandat. In timpul asta am citit si stirile de pe Yahoo. Pe la 12.30 am terminat si cu mancatul si m-am apucat de scris aceasta postare. Acum e 14.30, mai sunt 3 ore de omorat.

Sa nu credeti ca sunt chair atat de neproductiva astazi, pentru ca printre picaturile de cafea ingurgitate in timp ce ma chinuiam sa pierd vremea intr-un mod cat mai profesional cu putinta, am mai facut si ceva „cautare” si am mai adaugat cateva persoane pe lista de potentiali candidati. Totusi, am un termen limita.  Iar dupa ce o sa public postarea, voi mai trimite vreo doua e-mailuri. Oricum, sa ma bucur de linistea din birou pentru ca saptamana viitoare se preconizeaza a fi agitata tare!

In incheiere, un sfat: nu incercati asta la locul vostru de munca! S-ar putea sa nu va iasa...

Despre week-endul care a trecut

Stiu, am intarziat cam 2 zile cu postarea, dar sunt un om ocupat. Si cand nu imi dau singura ceva de facut, ma gasesc altii si nu ma lasa sa ma plictisesc. Dar sa lasam plangerile si jeluirile si sa trecem la detalierea evenimentelor care au condus la dorinta/necesitatea de a scrie despre un sfarsit de saptamana, desi am cam promis la un moment dat ca nu o mai fac.

Vineri, cand sa plec de la munca, turcul (la propriu, nu la figurat) cu care ar fi trebuit sa ma mut de la 1 martie, m-a sunat si mi-a spus ca mai dureaza putin pentru ca actuala ocupanta a camerei are o problema cu viitorul proprietar si nu se poate muta decat dupa 15 martie. Cand?! Nu se stia cu exactitate. Pai si cu mine cum ramane?! Stiu ca nu stau in ploaie, dar deja imi facusem planuri cum o sa imi aranjez camera si cum o sa ma apuc de alergat si cum o sa dorm mai mult.

Cu speranta ca Internetul personal s-a reintors la domiciliu, m-am indreptat spre casa gandindu-ma ca iar o iau de la capat cu cautatul camerei. Bineinteles ca domnul Internet nu a catadicsit sa apara (nu de alta, dar nici tipu’ de la cablu nu a venit sa il ajute) si reluarea cautarii a fost muuuuult ingreunata. Dar am reusit sa fac aceeasi miscare „inteligenta” si sa imi pun numarul de telefon la profilul de pe site-ul specializat. Si am mai reusit sa trimit si cateva mesaje in speranta ca vreunul o sa puna mana pe telefon si o sa ma sune.

Pana la urma, la ora 22.00 internetul piratat s-a dus la culcare si eu am fost obligata, fortata chiar – as putea spune, sa imi reiau discutiile cu Asimov si, implicit, Will Smith. Tot nu inteleg cum au putut sa il puna pe Will Smith pe coperta unei carti atat de clasice! Am adormit si eu la un moment dat si sambata dimineata m-am trezit cu un gust usor deprimat. Motivul: camera pierduta.

Gradul deprimarii (scazut, de altfel) s-a mai redus cand in raza de actiune a laptopului a aparut o retea numai buna de atacat care mi-a permis sa descarc ultimul episod din Grey’s Anatomy si sa interactionez putin cu Travian-ul. Oricum, pe la 12 am decis ca e momentul sa ies din casa si sa fac ceva shopping. Tipic femeiesc! Asa ca m-am indreptat inspre depozitul-outlet in care speram sa fac ceva capturi la fel de interesante ca si cele trecute. Si asa a si fost! Cele 2 ore petrecute acolo au meritat efortul depus! Cu numai 18 € am achizitionat o pereche de blugi negri D&G (de ce as mai fi avut nevoie de inca o pereche de blugi, nu stiu!), o pereche de pantaloni office, o pereche de pantaloni albi Motivi (pantaloni albi in toiul iernii?! am innebunit!), un pulover gri si o bluzita rosie Motivi extraordinara. Bine, niciunul din articole nu imi trebuia cu adevarat, dar nu puteam sa le las acolo.

Intoarsa acasa, m-am gandit ca ar fi interesant sa scot blugii cei noi la plimbare asa ca m-am mai dus la o tura de shopping, dar de data asta scopul a fost aprovizionarea cu mancare. Cand m-am intors, surpriza!!! Suna telefonul si „la celalalt capat al firului” se dovedeste a fi un tip care avea o camera de inchiriat. Aprofundand subiectul, constat ca e a doua locatie de pe lista mea, in ordinea preferintelor, adica a proximitatii fata de birou. Stabilim o vizita pentru a doua zi si brusc simt ca deprimarea incepe sa ma paraseasca.

Simtind o usoara durere de/in gat, m-am gandit ca cel mai bine e sa imi petrec seara in casa si sa ma uit pentru a cincea oara la Star Trek 2009. Nu am innebunit, chiar imi place foarte tare filmul si il pastrez in calculator tocmai pentru cazuri de urgenta. Trebuie sa mentionez ca in cursul zilei de sambata, semnalul ADSL a revenit in router, dar Internetul tot nu ne-a onorat cu prezenta.

Duminica m-am trezit tare devreme, adica pe la 8 si nu am mai putut sa adorm. Bine ca am gasit o retea de piratat si am mai „bantuit pe net”. Dar pe la 9.30 am reluat contactul cu perna si m-am trezit destul de tarziu (11.00) avand in vedere ca am avut foarte multe intalniri stabilite pentru ziua respectiva. Oricum, cand am deschis laptopul, surprize, surprize! Nu, nu ma sunase Andreea Marin! Domnul Internet bantuia liber prin reteaua noastra personala. Ce pocneala i-as fi tras! Dar m-am abtinut ca sa nu il sperii. Asa de bucuroasa am fost, ca am plecat si cu intarziere de acasa!

Prima dintre intalniri, si cea mai importanta, a fost vizitarea potentialei camere. Am intarziat putin, lucru neobisnuit pentru mine, dar mi-a placut ce am vazut (o camera mare cu o terasa foarte mare) si i-am spus omuletului ca o iau. E destul de aproape de serviciu, adica la 3 statii de tram, foarte aproape de Atomium si intr-un cartier extraordinar. Teoretic, pe 1 martie ma mut. Sa speram ca nu mai apre nimic neprevazut...

Dupa vizita incununata de succes, am facut o halta la MC care, in bunatatea lui nemarginita, m-a hranit cu goffre cu unt si Pralinutta (o crema de ciocolata gen Nutella). Frumos! Urmatorii blugii cu o marime mai mare el o sa mi-i plateasca!

Seara am fost la film – prima mea experienta 3D. Stiu! Sunt inapoiata taaaare! Si l-am lasat pe M sa aleaga filmul. Ce s-a gandit el?! Ca Tron Legacy e ideal. Vreo 3 zile m-am chinuit sa ii explic ca e o prostie de film, dar el nu si nu. Bine, hai la Tron. Am avut dreptate, chiar e stupid. Imi cer scuze in fata celor care il gasesc fantastic (exista astfel de persoane?!). Oricum, macar am ras. Nu, nu e comedie, dar era asa stupid la unele faze ca nu ma puteam abtine sa nu rad pe infundate. Inca nu am inteles cum a putut Liam Neeson sa apara in el... Bine ca am abonament si nu m-a costat nimic... Declar oficial: M e randul meu sa aleg filmele! Pazea, ca o sa te tarai numai la thriller-uri psihologice.

Si uite asa s-a incheiat unul din cele mai aglomerate week-enduri... Va continua! Povestea, nu week-endul...

Top Gun

Film de referinta in cinematografia americana contemporana, Top Gun reprezinta un etalon al filmelor... bla, bla. Nici eu nu cred asta! Dar sa incepem cu inceputul , varianta mea.

Cand a aparut capodopera asta inestimabila eram cam pitica (nu mai stiu exact cati ani aveam), locuiam cu bunica si parintii ne-au adus un video si casete. Dar cel mai tare m-a marcat „derulatorul de casete”, un dispozitiv sub forma de Ferrari, bineinteles ca rosu.  Printre multele filme „bune” care se vehiculau pe video atunci, am beneficiat si de Top Gun. Imi amintesc ca l-am vazut de vreo 7-8 ori, in tot atatea zile si ca eram fascinata de avioane. Atunci am decis ca vreau sa ma fac ofitereasa. Vis implinit! Dupa o asemenea cura, stiam replicile pe de rost. Bine ca le-am uitat intre timp!

Dupa vreo cativa ani, cand am ajuns in adolescenta (liceu, facultate), am mai revazut filmul de vreo 2 ori. Nu m-a mai impresionat la fel de tare, dar atentia mi-a fost acaparata de junele Tom Cruise care a devenit febletea mea. Bine ca mi-a trecut si asta!

Zilele trecute, in lipsa de ceva comedii romantice piratate, am pus la descarcat FILMUL. Ma gandeam eu ca o sa il privesc cu alti ochi, dar nici chiar sa fiu atat de carotasa nu ma asteptam. Pai sa vedem... Din toate simularile alea cu avioane nu prea intelegi nimic, ca pe dinafara sunt toate la fel si nu stii in care e Ice sau in care e Maverick. Kelly McGillis mi s-a parut prea batrana pentru el si prost machiata. La un moment dat, rujul ii arata ca o pelicula de plastic lipita pe buze. Plus ca a purtat acelasi ruj tot filmul! De neconceput! Iar domnii Tom Cruise si Val Kilmer nu erau bronzati uniform, mai ales sub axila fiind neatinsi de razele soarelui.

Bine, per ansamblu, tot mi-a placut. La varsta asta am apreciat mai ales alaturarea celor doi masculi amintiti mai sus, la bustul gol, in acelasi cadru. Asta da imagine pitoreasca!

Ziua de ieri...

... a inceput relativ normal. Adica m-am trezit la 7.15, ca de obicei, si am facut exact rutina de dimineata. Hmmm! Acum daca stau sa ma gandesc mai bine, si A s-a trezit la aceeasi ora. Uite, asta ar fi trebuit sa imi dea de gandit. Oricum, ideea e ca nu am vazut nici stoluri de ciori dand tarcoale balconului, nici bufnite si nici alte semne din batrani. Asa ca la 8 si ceva am plecat inspre serviciu, inca sub influenta zilei de luni. Chiar ma uitam in jur si imi spuneam ca zilele sunt mai lungi, ca e bine sa pleci de acasa pe lumina si ca se anunta o zi frumoasa. Stiti voi, prostii americane!

Totul a tinut pana am ajuns la statia de metrou Madou, unde scarile normale erau inchise cu o banda dungata rosu/alb. Scara rulanta era functionala, dar era setata pe sensul de urcare. Primul meu gand a fost ca repara scarile, asa ca am trecut strada inspre o alta intrare. Si acolo, la fel. So fi intamplat vreo crima? Ati decis sa inchideti statia de tot? Astea sunt doar doua dintre intrebarile care imi bantuiau prin creier. Dar doua cucoane binevoitoare care sprijineau nedumerite o balustrada imi spun ca metroul nu circula. Aha, deci e greva la metrou.

Pai o sa intru prin efractie in statie ca sa imi reinnoiesc abonamentul si apoi ma duc la pas inspre tram. Zis si facut! Dupa ce fac abonamentul incepand cu data de 15, alte doua cucoane care exploatau un bancomat imi spun ca nu circula niciun mijloc de transport in comun. Aaa, brusc mi-am amintit ca sunt in Bruxelles. Dau si de un nene care lucra la STIB (compania de transport public) care imi confirma si ma lamureste ca e greva intreaga zi.

Si eu cum ajung la serviciu?! Bine, o sa iau un taxi. Curajoasa de mine! O sun pe Sefa si ii comunic starea de fapt. Cadem de acord ca daca nu identific un mijloc de transport, o sa vina sa ma ia cu masina. Apoi ii aduc aminte ca BV e si el in aceeasi situatie, numai ca el o sa ramana blocat in gara (face naveta cu trenul de la Leuven). Purced in cautarea unui taxi si imi dau seama ca nu am niciun numar de telefon de la un astfel de prestator de servicii si nici bani lichizi suficienti. Prima problema s-a rezolvat cautand in agenda, unde am descoperit datele de contact ale unei mari firme de taxi. Si am inceput sa sun. Si tot ce am obtinut a fost un perpetuu ton de ocupat. Cu a doua problema a fost la fel de dificil pentru ca bancomatul ING a refuzat sa imi dea bani si a trebui sa ma duc la un BNP. Oricum, m-am invartit ca o gaina beata vreo 10 minute in zona incercand sa scot bani si sa gasesc un taxi.

Pana la urma, Sefa, in intelepciunea ei, suna si imi spune ca mai bine stau acasa si lucrez remote. O idee geniala! Il sun repede pe BV, inainte sa se urce in trenul spre Bruxelles si reusesc sa il fac sa se intoarca acasa. Revin si eu in apartamentul de la etajul 23, unde ii dau vestea cea buna prietenei mele. Foarte incantata si ea de greva! De bucurie, si-a anulat o ora pentru ca nu avea cum sa ajunga.

La ora 9 imi pornesc laptopul si activez conexiunea si incep sa verific mail-ul. Pe la 10 am decis ca la pranz vreau snitzele de pui cu orez, asa ca am iesit putin la cumparaturi. Pana la ora 13 ziua a decurs fara alte intamplari deosebite. Doar ca am aflat ca puteam sa folosesc autobuzele De Lijn (curse interurbane) ca sa ajung la serviciu. E, data viitoare!

Si la 13 si un pic, ce sa vezi?! Conexiunea la Internet s-a evaporat. Nu stiu unde a disparut, ca afara nu era ceata! Incerc eu tot ce se putea, dar niciun rezultat notabil. Am resetat si router-ul, actiune care de data aceasta chiar l-a readus la setarile din fabrica (ultima data cand am mai incercat, nu a vrut nici de ciuda!) si am pierdut si reteaua. Si cand a picat Internetul (bine ca nu m-a lovit) chiar eram in mijlocul unei conversatii mai interesante pe messinger. Am incercat sa piratez ceva, dar la niciuna din retelele la care ma conectam nu aveam acces la Internet. Pana la urma, m-am apucat de gatit in speranta ca se sperie router-ul si o sa isi revina. Nici pomeneala!

Pe la 14.30 am luat o decizie inteleapta sa ies din casa. Ce urma sa fac? Sa merg la Sterling Books sa imi cumpar „I, robot” al lui Isaac Asimov (vreau toata seria in limba in care a fost scrisa) si sa dau o fuga la Primarie sa imi cer buletinul de Belgia. Dar, mai intai, am mai intrat o data in statia de metrou ca sa imi fac poze la automat. Recunosc, asta a fost primul contact cu o astfel de masinarie, dar a fost amuzant. Am obtinut 5 poze foarte serioase (asa erau specificatiile tehnice!) pentru 5 euro. Imi iau pozele si pornesc in cautarea cartii. Bineinteles ca, in timp ce marsaluiam inspre centru, a inceput sa ploua.

Am ajuns la librarie si nu m-am putut abtine si am cumparat 2 carti, nu una. Recunosc, as fi cumparat cel putin 20, dar nu am acum 200 de euro pentru asta. In timp ce cautam cartea dupa care ma dusesem, am dat cu ochii de raftul Agatha Christie si mi-am amintit ca vreau si toate cartile ei. Asa ca am ales „Poirot investigates” si apoi am intrebat de volumul pe care il cautam, pentru ca pur si simplu nu imi sarea in ochi. Mi l-a gasit vanzatoarea. Singura problema a fost ca e o editie recenta si e cu Will Smith pe coperta. Super tare! Nu cred ca Asimov a prevazut asta. Imi calc indoielile in picioare si il iau asa. Am iesit foarte incantata din librarie.

Victorioasa, cu cartile in poseta, m-am indreptat inspre Primarie. La coada care se formase deja (desi nu era deschis inca), asteptau si vreo cativa „intelectuali” romi(ni). De data asta nu am mai deschis gura. Am ajuns destul de repede la ghiseu si sper ca in maximum 3 saptamani sa am o carte de identitate belgiana. Dupa asta m-am dus acasa cu speranta ca Domnul Internet a catadicsit sa revina la domiciliu.

Intre timp, A a verificat starea conexiunii la o prietena care locuieste 4 etaje mai jos. Ei ii functiona Internetul! Cu aceasta ocazie, de pe site-ul furnizorului, am aflat ca nu ne-a fost taiat net-ul pentru neplata si ca pe 14 si 15 februarie, intre orele 00 si 05, se executa lucrari de mentenanta. Si, cum suntem in Bruxelles, bineinteles ca orele nu au fost respectate. Cel putin am lamurit misterul.

Ca sa imi fac de lucru, m-am uitat la doua filme. Dupa, am decis sa fac o baie, dar in drumul meu am dat cu ochii de router care parca avea mai multe beculete aprinse. Am lasat si apa in cada si orice altceva si m-am dus la laptot. Reteaua noastra inca nu avea Internet, dar altele aveau. Bine ca se poate pirata! Cand am vazut ca am conexiune, m-am simtit fooooarte bine (nu vreau sa folosesc cuvinte cu tenta sexuala!). Cred ca sunt dependenta! Euforia mi-a mai trecut cand am dat de mail-ul de serviciu, dar e si maine o zi.

Ciudata experienta sa nu ai Internet, mai ales ca si porumbeii calatori erau prin vecini. Aspectul cel mai pozitiv al experientei: cele 2 carti cumparate! Si uite asa, a mai trecut o zi...

Valentine’s Day

Nu, nu urmeaza ceva siropos despre cum sa dai bani pe ciocolata si inimioare de plus ca sa iti impresionezi partenerul, ci o descriere mai putin succinta a felului in care mi-am petrecut eu aceasta zi.

M-am trezit cu 15 minute mai devreme pentru ca intentia mea nobila era sa ajung la serviciu cu jumatate de ora inainte de prima intalnire a zilei, programata la 9 fix. Am reusit sa ma imbrac, sa ma machiez (oau!) si sa ies pe usa la 7.50, in conditiile in care de obicei parasesc apartamentul pe la 8.10. De ce atata efort? Pentru ca pe 14 februarie urma sa am nu una, ci 5 intalniri relativ importante. De afaceri, nu va lasati purtati de imaginatia voastra bolnava pe taramuri alunecacioase (stiu ca nu exista cuvantul!).

Dar pana sa ajung la tipii respectivi, a trebuit sa interactionez cu tramul bruxellez, care fix in aceasta dimineata a decis ca o sa intarzie. Si am asteptat vreo 20 de minute tramul, gandindu-ma ce alte variante am ca sa ajung macar la timp la birou. Pana la urma, impricinatul m-a onorat cu prezenta, dar mi-a mai oferit o surpriza oprindu-se fix cu o statie inaintea celei la care trebuia sa cobor eu si decretand ca el mai departe nu merge. Si uite asa a trebui sa mai pierd 5 minute mergand prin ploaie. Am ajuns doar cu 15 minute mai devreme si ma intreb ce s-ar fi intamplat daca plecam ca de obicei de acasa.

Cei 5 masculi, in ordinea aparitiei, au fost: directorul european al unei mari companii producatoare si distribuitoare de fructe si legume proaspete, dar si ambalate, directorul de marketing al unei companii care produce si vinde ceva gen Nesquick, directorul de marketing al unei companii care produce ambalaje pentru produse alimentare (gen TetraPak), un marketing manager de la o companie producatoare de bere si un fost marketing manager de la o mare companie producatoare de bauturi carbogazoase. Ideea era ca pe primul trebuia sa il impresionez cu calitatea celorlalti 4, lucru de altfel si reusit. Toti niste oameni interesanti cu care am avut mici discutii si mai interesante.

Am primit si cadouri astazi: niste mostre de bautura dinaia de ciocolata si niste conserve cu ananas. Excelent! Daca mai era si o lada de bere pe langa, ar fi fost perfect. Chiar ne gandeam sa punem la cale o schema si sa chemam la interviuri niste candidati care ar putea sa ne cadoriseasca cu chestii si mai interesante. Ne duce mintea la prostii!

In timp ce primul se conversa cu ceilalti 4, eu mi-am dat seama ca trebuia sa imi fac ceva planuri pentru diseara pentru ca A urma sa aiba prima lectie de pian la domiciliu, pe clavinova din dotare. Si observatorii nu au ce cauta in peisaj. Indecisa fiind, am spus ca o sa merg sa incerc sa imi fac abonament la cinema si poate chiar o sa vad un film. Lansand ideea si catre altii, am mai corupt 2 persoane (un tip si o tipa) sa ma insoteasca. Trebuia sa ne intalnim la 19.30 la cinema. Perfect!

Pe la 17.55 mi se parea ca nu o sa mai ajung nici macar la film pentru ca interviurile nu se terminasera. Dar, la 18.45 am reusit sa parasesc in tromba biroul, dupa ce m-am asigurat ca pretiosul nostru client a plecat 100% multumit. In tram se apropie de mine un pusti la vreo 10 ani si baga textul care a facut inconjurul Europei „S’il vous plait, madamme!”. Din reflex (avea o fata foarte familiara), ii raspund „Pleaca de aici!” si mi-am deconspirat nationalitatea. Mare greseala, pentru ca de micul cersetor am scapat, dar imediat s-a plantat pe scaunul din fata mea un pustan putin creol (maxim 23 de ani) care a incercat sa ma vrajeasca in... limba romana! Sa imi fie invatatura de minte sa nu mai scot un cuvintel in romana in mijloacele de transport in comun.

Am ajuns la cinema la timp cat sa imi fac abonamentul (cu o poza extrem de nereusita!) si sa ma intalnesc cu ceilalti 2. Greseala noastra, a fetelor, a fost ca l-am lasat pe el sa aleaga. Si ne-am trezit tarate la o comedie romantica, respectiv No strings attached. Pai mai omule, de Ziua Indragostitiilor, tu la asa ceva ne duci?! Dar, trebuie sa recunosc, a fost amuzant filmul. Chiar am ras!

Si uite asa, am avut inca o zi de Sfantul Valentin fara bombonele si inimioare de plus! Victorie!!!

Fostii mei boifrenzi…

Cum afara ploua, m-a apucat o stare meditativa. Si de la meditatie, la amintirea tuturor traznailor nu e decat un pas, in cazul meu. Plus ca am primit si un mic ajutor de la Facebook care, de vreo cateva zile incoace, imi tot scoate in fata anumite persoane. Probabil e un semn ca e momentul potrivit sa scriu despre ele.

Dupa cum spune si titlul, postarea aceasta este despre fostii mei boifrenzi, dar o sa ma rezum la 3 dintre ei (despre care am cate ceva amuzant de spus) si nu o sa trec de perioada liceului. Nu de alta, dar relatiile din facultate deja nu mai erau copilarii si boifrenzii de atunci au neveste si copii si nu cred ca le-ar placea sa se vada pe blogul meu.

Dar sa incepem cu primul „caz”. In fapt, nu mi-a fost chiar boifrend, dar e demn de mentionat aici. Este vorba de PB, baiat dragut pe care l-am cunoscut odata cu inceperea scolii generale. Toata „relatia” mea cu el a functionat pe principiul „soarecele si pisica”, desi multi ar spune ca de fapt era vorba de „qui s’aime, se taquine”. Cea mai pregnanta amintire pe care o am despre el este palma pe care i-am tras-o. Eu nu mai tin minte exact pentru ce, dar, din fericire, el da! Cica mi-a baut/aruncat laptele (sunt convinsa ca era cacao cu lapte, de fapt, si ca era intr-o sticla de Pepsi cu dop cu filet). Oricum, pentru crima sa, s-a ales cu o palma rasunatoare, de fata cu jumatate din colegi, care erau si ei de aceeasi varsta si nu prea intelegeau nici ei mai multe... Recunosc ca asta a fost singura palma pe care am dat-o vreodata vreunui baiat. El cica a mai beneficiat de una. Nenumaratele paruieli (eram amndoi tunsi periuta) si picioare in fund nu le mai expun aici.

Oricum, existenta lui nu am cum sa o uit vreodata pentru ca, aflata clar sub influenta ochilor lui verzi (sper sa tin bine minte culoarea), l-am procopsit pe varul meu primar, nascut cam pe la inceputurile „relatiei” mele cu PB, cu numele lui. Deci, de cate ori imi vad varul care e cu 10 ani si jumatate mai mic decat mine si cu vreo 30 de cm mai inalt, imi amintesc de PB. Bine, de vreo cateva luni nu mai am nevoie de var ca sa imi amintesc de el, ca il am si pe mesinger si pe feisbuc (am scris intentionat asa!). De vazut la fata, nu l-am mai vazut de vreo 12 ani, dar speram sa remediem curand aceasta deficienta.

Al  doilea „caz” demn de mentionat e cel al lui GC. Tipul, cu un an mai mare ca mine, a frecventat aceeasi scoala cu mine pentru 3 ani (clasele 5-7). Pentru acuratetea exprimarii, ar trebui sa spun ca, de fapt, eu am frecventat aceeeasi scoala cu el. Tin minte ca tot o relatie furtunoasa a fost. Prin clasa a 6-a el imi spunea girafa (eram cea mai inalta din clasa mea), iar eu il „alintam” brontozaur. Si chiar nu erau exprimari dragalase. Parca am avut si cu el ceva episoade de paruiala... Ironia sortii e ca pe la jumatatea clasei a 7-a eu m-am mutat in alt oras. Prima vacanta de dupa acest eveniment mi-am petrecut-o la bunica, adica in orasul unde salasluia „brontozaurul” si... ia, ghiciti! Exact, toata vacanta mi-am petrecut-o cu el! Uitasem si de girafe si de brontozauri.

Cu domnul in cauza am mai avut o foarte scurta recidiva prin anul 2 de facultate, ceea ce a dus la aparitia unor intamplari tare haioase si a unui efect de domino in viata mai multor oameni. Dar, pe astea, o sa fiu rea si egoista, si le tin numai pentru mine. Plus ca voi aveti o parere buna despre mine si nu vreau sa v-o stric cu ale tineretii mele nebunii. Il am si pe el in ambele „liste de comunicare”, dar el nu e foarte comunicativ de felul lui (hai, demonstreaza-mi ca ma insel!) si vorbim mai rar. Nici pe el nu l-am mai vazut de vreo 7 ani...

Ultimul pe lista, in ordinea cronologica a intamplarilor, e ID, fostul meu vecin. Faptele s-au petrecut in Alba Iulia si eram amandoi prin clasa a 9-a. Dragoste, amor ghebos! Acum vreo cateva zile chiar ne aminteam ce mult ne-am iubit... Si pe langa asta, ne-am mai amintit si cum am rupt o canapea impreuna! No, dar la ce va ganditi?! Stati sa va povestesc. Eram la mine in camera, cu usa larg deschisa, iar mamele noastre erau la o barfa in bucatarie. Si ne ofuscam noi tare pe o perna si vrem sa o luam la bataie. Sau vroiam sa ne batem unul pe altul... Cine mai stie?! Ideea e ca, la un moment dat, canapeaua (care era totodata si patul meu) a decis sa aplice principiul „cel mai destept cedeaza”. Si a facut-o! Cu un zgomot care le-a adus pe mamele noastre fuga, fuga sa vada ce traznai am facut. Drept pedeapsa, am dormit cu canapeaua sub forma de groapa vreo 2 luni pana a venit un alt vecin sa o repare. Bineinteles ca il am si pe ID in listele mele si mai vorbim din cand in cand. De vazut fata in fata, nu ne-am vazut cam tot de vreo 7 ani.

Cred ca ar trebui sa dau o petrecere si sa ii invit pe toti 3! Dar sa tin minte sa nu servesc bauturi pe baza de lapte, sa nu decorez incaperea cu animale (as putea trezi amintiri) si sa scot canapelele din peisaj.

Actele, partea a doua!

Acum vreo cateva saptamani, MC ma suna si imi spune ca a constatat ca numarul lui de TVA nu e activ si ca, probabil, nici al meu. Eu, Toma Necredinciosul, o tin pe a mea si sustin ca al meu activ. Ca doar eu sunt mai cu mot! Asta pana cand constat ca nu imi vin formularele pentru declaratiile de TVA.

Abia atunci incep sa imi pun intrebari si sun la „controlorul de TVA” care imi spune ca nu e activ pentru ca nu am numar national. Poftim?! Dar inca de cand am! Si mai spune ea ca o sa ma viziteze saptamana urmatoare la domiciliu. Dupa asta a urmat o conversatie tare „interesanta” cu tantica. Adica eu incerc sa ii explic ca nu sunt acasa decat dupa ora 18.30, ca as prefera sa imi dea un telefon inainte si ca, daca as vizita-o eu, sigur ne-am intalni. Dar tanti o tine pe a iei si concluzioneaza ca o sa vina acasa si, daca nu ma gaseste, o sa imi lase formularul in cutia de posta si eu sa il returnez completat.

Am asteptat cuminte formularul si, pentru ca aveam niste rubrici referitoare la niste date pe care vroiam sa ma conving ca le au in evidente, am decis sa il duc personal si sa nu il trimit prin posta. Si cum mai aveam pe lista „de rezolvat” si alte chestii administrative, am decis sa imi iau o zi libera (respectiv, martea trecuta) si sa impusc 4 iepuri dintr-o lovitura. Stiti voi, speranta moare ultima! Mai ales in Belgia...

M-am pregatit temeinic pentru ziua cu pricina: mi-am facut programari si am inventat legende plauzibile ca sa trec de paznicii institutiilor unde nu aveam asa ceva. Primul punct pe ordinea de zi a fost controlorul de TVA, respectiv tantica care isi are sediul in impozantul Finance Tower, cladire in care nu se patrunde decat pe baza de programare. Asa umbla vorba... Astia inca nu au auzit de romani! Eu m-am dus cu tupeul caracteristic la receptie, le-am aratat hartia si le-am spus ca am intalnire cu cucoana. M-au crezut si mi-au dat card de acces in cladire si instructiuni scrise (formular tipizat), ca ai nevoie de asa ceva la cat e de mare cladirea. Ajung la biroul cautat, imi cer scuze ca dau buzna fara programare („invarteam cusma in maini”) si ii dau formularul. Bine ca am trecut pe acolo ca am lamurit si alte probleme existentiale, legate de persoana mea, ale autoritatilor finantiste. Spre exemplu, ei se jurau ca eu am ca obiect principal de activitate „spalarea geamurilor si a vitrinelor”. Sincer, eu nu ma vad pe o schela, la 10 m inaltime, facand asta. Poate m-as urca pe un astfel de dispozitiv ca sa prind un candidat... Si o alta nedumerire mare a lor era de ce nu am nevoie de contabil. Pai de ce as avea?! Pot sa completez o declaratie de TVA, dragilor. Am trait in Romania, tara unde inveti sa faci orice.

Dupa ce am lamurit problemele cu doamna, am trecut la a doua intalnire programata dimineata, adica la Partena, cei care se ocupa de asigurarile mele. Ajung la agentia lor principala, pentru ca cea de care apartin eu e la „dracu, in praznic” (scuati expresia!), imi iau un bon de ordine la un ghiseu care parea potrivit si... astept! Cam o ora. Ajung la momentul „Z”, ma duc la tanti si ii expun problema mea, adica in ce cont si cum platesc comisionul lunar pentru mutualitate. Se uita tanti cam ciudat la mine si, dupa un minut imi spune ca am gresit ghiseul pentru ca acolo e Partena simplu si PartenaMut e in alta parte. Hmmmm, stai sa inteleg... Sunteti toti in aceeasi incapere, lucrati pentru aceeasi companie, dar nu puteti sa imi dati o explicatie simpla?! Diviziunea muncii! Pana la urma imi spune ca o sa imi dea un bon prioritar pentru celalalt ghiseu, daca tot am asteptat deja asa mult. Ce dragut!!! Cu ajutorul bonului prioritar, am ajuns destul de repede la ghiseul de care aveam nevoie, am obtinut raspunsul si am plecat acasa.

In apartament am avut parte de o ora de relaxare pentru ca A studia cu o colega pentru un recital-angajament. Asa ca am facut ceva headhunting, cu muzica simfonica in fundal. Fain, mai ca imi vine sa vorbesc cu sefa sa angajam permanent o formatie sa ne cante la birou. Bine ca m-am relaxat, pentru ca dupa-amiaza mai aveam pe lista 2 probleme administritative.

Dupa ce m-am alimentat sanatos ca sa am energie, m-am dus la ING, denumita generic “Banca” in continuare. La Banca dau peste o tipa cu care aveam intalnire stabilita pe Internet si care, din fericire, vorbea si engleza. Ii expun prima problema: am Home Banking, dar nu imi vad contul. Foarte nedumerita, verifica ea si constata ca cine mi-a activat serviciul a uitat sa imi conecteze si contul. Ce tare! A durat fix 10 secunde sa remedieze situatia. Trecem la a doua problemuta care presupunea ca eu vreau un card de credit. Nu ca am nevoie de bani de pe el, ci pentru ca pe aici sunt comercianti care nu accepta plata cu un card de debit (cum am eu) si nici nu pot plati cu el pe Internet. Asta nu s-a rezolvat pentru ca trebuia sa am cel putin 3 salarii evidentiate in cont. Plus ca trebuie sa ma duc la agentia unde mi s-a deschis contul... Bun, plauzibile explicatiile, mai asteptam o luna! Oricum, cu aceasta ocazie, am aflat ca in baza de date a Bancii eu figurez ca exercit meseria de artizan.

Ultima oprire din acea zi minunata urma sa fie la Primarie, unde trebuia sa prezint actele de autorizare stampilate de Partena (desi, cica, legea zice ca nu e necesar) si sa vad ce pazeste Politia de nu ma mai viziteaza sa se convinga ca nu dorm in strada. Pe la 4 ajung la institutia in cauza si ma ia o tanti in primire la usa si imi spune ca e greva. In singura zi in care au program dupa amiaza, e greva?! Nu m-am enervat pentru ca nu era cazul. Problema am rezolvat-o ieri, cand nu mai era greva. Din fericire. Bineinteles ca Politia m-a vizitat, dar nu m-au anuntat. Aparent au constat ca locuiesc acolo unde am declarat. Si, formalitatile fiind indeplinite, mi-am primit si ID-ul de Belgia. Adica o tidula A4, ca daca il vreau pe ala electronic trebuie sa ma mai duc o data, sa mai stau la o coada... Da, cand o sa rezolv cu cardul de credit, o sa incerc si asta.

In concluzie, am petrecut o zi si jumatate ca sa rezolv niste lucruri pe care tot nu le-am rezolvat si am aflat ca numai headhunter nu sunt, ci artizan sau spalator de vitrine.

Colocatie

Pe aici tinerii studenti/stagiari/angajati, fara obligatii familiale, obisnuiesc sa locuiasca in colocatie. Adica sa imparta un apartament sau o casa, fiecare cu camera lui, dar bucataria si baia sa le foloseasca impreuna. Initial ma gandeam ca eu nu as putea... Dar, avand in vedere ca sotul colegei mele de camera urmeaza sa isi incerce si el norocul in Belgia si ca e momentul sa vad daca chiar pot sa ma descurc singura cu banii, am decis ca e timpul sa ma mut.

Si cum sa ma mut in cine stie ce vila nu imi permit inca (nu ma plang!), am decis ca o camera in colocatie ar fi perfecta. Alte avantaje ar fi ca as fi obligata sa vorbesc franceza cu colocatarii si ca as cunoaste noi oameni. Asa ca, m-am pus pe cautat acum vreo 2 saptamani. Sa va povestesc ce am gasit in peregrinarile mele...

Prima vizita mi-a furat si inima. Camera era la etajul unul al unei case cu curte, intr-o zona super, la 20 de minute cu tramul de serviciu. Bonus: apartamentul cu 2 dormitoare si o camera comuna trebuia partajat cu un tip, student, destul de dragutel, si cainele sau, o corcitura de pit-bull. Fain! Era cat pe ce sa o iau in stapanire... Numai ca tipul vroia de la inceputul lui februarie si eu nu prea eram dispusa sa ma mut inca. Si dupa ce l-am intrebat daca in martie ar putea sa ma viziteze sotul vreo 5 zile, a dat inapoi. Nu va ganditi la lucruri „necurate”! Dupa cum a spus si BV, probabil ca s-a gandit ca vine sotul si cei 10 copii si ca nu mai scapa de noi. Asa ca nu am mai insistat...

Urmatoarea vizita la o casa din apropiere. Cartierul si casa pareau promitatoare. Apare si tipul cu care ar fi trebui sa imi impart urmatoarele luni... Stiti faza cu prima impresie, nu?! Prima mea impresia a fost ca NU! Arata asa de neingrijit si... naspa. Stiu ca nu ar trebui sa judec oamenii dupa aparente, dar impresia mi s-a confirmat cand am intrat in apartament. Mirosea a statut si baia nu era ingrijita. Plus ca potentiala mea camera avea ferestrele inspre terasa si erau bine acoperite cu hartie. Sigur nu as fi putut locui acolo! Adica pot sa impart o baie si o bucatarie cu un tip, dar as vrea sa fie cat de cat curat.

Apoi a urmat o alta camera care mi-a placut foarte tare. Apartamentul era situat la o mansarda, proaspat renovat, barne de lemn si pereti curati. Foarte frumos! Ar fi trebuit sa il impart cu 2 tipi si inca o tipa, toti putin artisti. Mediul mi-ar fi placut. Baia si bucataria erau acceptabil de curate. Dar si ei vroiau de la inceputul lui februarie si nu le convenea nici macar jumatatea lunii. Pacat!

O alta camera am descoperit-o chiar in acest bloc, cu 2 etaje mai jos. Dar era atat de mica! Plus ca trebuia sa impart apartamentul cu inca 2 fete. Va dati seama ca nu as fi incaput niciodata la baie?! Era plin de truse de machiaj acolo... Si tipa care m-a intampinat era o bulgaroaiaca mieunata si fandosita, posesoare a unui job la Comisie care o facea sa aiba nasul la 3 metri deasupra solului, desi ea nu avea mai mult de 1,60. Si mai vorbea si engleza prost. Din nou, sigur nu!

O aventura am avut si pe calea undelor radio, adica la telefon. Am sunat sa stabilesc o intalnire si ma ia tipul la intrebari pentru ca si-a dat seama ca nu sunt de pe aici (franceza mea „perfecta” m-a dat de gol). Prima intrebare a fost ce nationalitate am. Ii spun si aud asa un „aaaa” dezapobrator de partea cealalta a castii. Poftim?! Apoi ma intreaba omul daca muncesc. Hmm! Trec peste primul instinct de a-i inchide telefonul in nas, si ii raspund. Dar urmatoarea intrebare m-a adus la asta. Adica omul era foarte socat de domeniul in care muncesc si era circumspect legat de faptul ca ma duc in fiecare zi la munca... Pur si simplu i-am trantit telefonul in nas! Nu sunt nationalista, dar toate au o limita!

Am mai vazut inca vreo 2 care nu m-au incantat din diverse motive care tin de curatenie sau de amplasare si era cat pe ce sa incep sa ma enervez. Adica trebuia sa ma impart intre serviciu si vizitat camere... Cam multa energie consumata. Plus ca vroiam neaparat ceva cu conexiune rapida inspre serviciu pentru ca nu vreau sa petrec o ora pe drum.

Sambata se pare ca a fost ziua mea norocoasa pentru ca m-a sunat un tip care a vazut profilul meu pe site-ul specializat in oferit/cautat colocatii. Ideea e ca acolo trebuie sa platesti daca vrei sa ai datele de contact vizibile, dar eu am facut o „marlanie” si la profil, in loc de nume, mi-am pus numarul de telefon. Si tipul l-a vazut si a sunat. Singurul care a facut asta... Si foarte bine a facut. Ieri am fost sa vad minunatia. Camera e situata la etajul unul al unei case (din nou!) aflata la 10 minute de mers pe jos de biroul meu. Zona e excelenta, la marginea Domeniului Regal. Am 3 supermarket-uri la picioare si o sucursala a bancii care ma jupoaie de bani. Baia si bucataria chiar erau curate si o sa le impart doar cu un tip de vreo 25 de ani, turc la originile sale. Din nou, nu va ganditi la... ! Camerele sunt separate si toate incaperile dau inspre holul casei. Nasol e ca nu o sa mai pot sa ma plimb in costumul Evei pana la baie si inapoi. Dar o sa supravietuiesc. Un alt plus, el lucreaza in tura de noapte si, teoretic, ne intalnim numai in week-end! Va dati seama ca i-am spus tipului pe loc ca vreau camera!

In concluzie, de la 1 martie, teoretic, am o noua coliba. Sigur o sa va arat poze si o sa va povestesc detalii... picante!

Viata de femeie

Desi in ultima perioada normele sociale care tin de aspectul fizic tind sa aiba o din ce in ce mai mare pondere si in viata exemplarelor masculine ale planetei, femeile sunt cele care in societatea contemporana trebuie sa indure multe lucruri ca sa fie pe placul barbatilor. Aici unii dintre voi probabil o sa ma contrazica, argumentand ca normele ni le facem singure si ne tinem de ele tocmai pentru ca incercam din rasputeri sa iesim in evidenta fata de surate. Asa o fi, nu contrazic pe nimeni si nici nu incerc sa caut originile unor obiceiuri. Vreau doar sa le expun.

Sa incepem cu pilozitatea corporala. Domnilor, aveti idee cat de dureros e procesul de smulgere? Un fost coleg de facultate, vazand strambaturile noastre la contactul cu epilatorul, ne-a catalogat plangacioase si a decis ca vrea sa incerce si sa ne arate de ce barbatii sunt sexul tare. Tipatul lui suav cand fiara metalica i-a luat in stapanire un centrimetru patrat de par de pe mana a fost auzit pe tot palierul. Ciudat este ca parul pe un mascul e ceva viril si cateva firisoare pe o femeie sunt... dezgustatoare, ca sa citez un alt fost coleg de facultate. Pai daca ne-am nascut cu el?! Ne-am nascut si cu par in cap si nu vreti sa ni-l epilam! In ultima perioada au mai inceput si unii barbati (aka metrosexsuali) sa se mai epileze. Asa, sa vedeti si voi cum e!

Paranteza pentru intelectualii care citesc: stiu ca obiceiurile cu epilatul difera mult pe Glob, dar eu incerc sa parodiez putin societatea „civilizata” in care traim si care incurajeaza egalitatea intre sexe.

Tot in capitolul exterminarea firelor de par in plus se incadreaza si pensatul. Aici e mai dificila sarcina. Daca nu ai un ochi de artist si o mana sigura, mai bine te duci la cosmetica. Ca daca nu risti sa ai o spranceana mai groasa sau cu alta forma decat cealalta. Oricum, migalos si putin cam dureros si acest procedeu de tortura adoptat de femeia moderna ca sa faca pe plac masculului si mai modern.

Continuam cu „freza”. O tunsoare scurta e comoda (am avut foarte multi ani), dar nu e catalogata drept feminina. Daca vrei o claie lunga, ai de munca! Pentru ca sunt foarte rare cazurile cand, de la mama natura, parul e drept sau cret cu adevarat. Si atunci sa vezi chin! Daca il vrei drept, iti trebuie un uscator cu perie, o placa, un sampon si un balsam special si vreo 2 ore ca sa il faci „lins”. Daca il vrei cret, treci pe la coafor, fa un permanent, intretine-l cu spuma etc. Oricum ar fi, tot cere timp. Si credeti-ma, e destul de plictisitor sa stai 40 de minute sa iti usuci parul!

Urmeaza boiala, sau machiajul in limbaj uzual. Aici depinde de fiecare femeie in parte, dar procesul poate dura si jumatate de ora pe zi. Trebuie sa ai grija la nuante, sa aplici produsele intr-o anumita ordine, sa ai grija sa nu iti tremure mana... Distractie pana la ultima tusa! La acest capitol nu pot sa exprim prea multe idei pentru ca nu prea practic. Doar la intalniri de afaceri... (ha ha ha) Cred ca, de dragul scrisului, ar trebui sa imi impun sa ma machiez zi de zi timp de o luna sa vad cum e. Dar, sincer, nu cred ca as avea rabdare sa o fac.

Ultimul punct pe ordinea de zi e cel legat de haine. Dragii mei, eu nu cred ca voi va dati seama cat de greu e sa iti alegi o tinuta. Motivele dilemelor existentiale care ne bantuie diminitetile si ne macina sufletele sunt complexe. De la nevoia de a arata bine pentru masculul de langa noi sau pentru a starnii invidia suratelor mai putin noroacoase, pana la indecizia asupra a ceea ce vrei sa transmiti cand te intalnesti cu cineva, putem trece prin toate categoriile de variabile. Toate aceste indecizii provoaca dureri aproape fizice in cazul nostru si ne consuma neuronii, oricum pretiosi ca trebuie sa faca multi-tasking in fiecare zi. De asemenea, suferinta provoaca si exponatele din vitrinele magazinelor si dorinta noastra de a le avea pe toate, contrara evidentei din portmoneu.

Vedeti cata suferinta e in viata unei femei?! Si mai apareti si voi in peisaj sa ne faceti viata si mai grea...

I did it!

De obicei nu folosesc englezisme in postari, dar de data asta chiar se potriveste. Dupa indelungi opinteli, pe data de 31 ianuarie 2011 mi-am mai creat un blog. Acesta o sa fie doar in limba engleza si o sa cuprinda doar povestiri (scurte sau lungi) de fictiune. Scopul e sa invat sa ma exprim la fel de bine si in engleza! Si sa vad daca scrierile mele ar putea prinde la un public mai "international".
Si, pe data de 01 februarie am reusit sa si public ceva acolo. Acum sper sa ma si tin de treaba.
Daca cititi si gasiti greseli, simtiti-va liberi sa ma anuntati. Chiar va rog. Pentru ca sunt constienta ca nu stapanesc limba engleza la fel de bine ca pe cea romana. Si stiu ca pana o sa ajung sa scriu ceva in engleza la nivelul lui "Ai, amore!" o sa mai dureze. Dar, trebuia sa incep si eu de undeva!
A, nu va speriati, la prezentul blog nu renunt. Asta e diferit pentru ca are concept de jurnal...
Spor la citit!

Edit: noul blog il gasiti aici http://mironamitache.blogspot.com/.

Primul contact

Vineri am sarbatorit, in sfarsit, si noi finalul anului 2010. Doar in prima luna al lui 2011 trebuie sa rezolvi toate restantele din anul precedent! Mai greu cu deplasatul lui BV ca inca foloseste carje, dar cu perseverenta si masina sefei am reusit sa ajungem la locul faptei, un restaurant cochet dintr-un „orasel” de langa Bruxelles. Acum sa nu credeti ca am mers vreo 2 ore cu masina pana acolo! Ca Wemmel e bine lipit de capitala Belgiei...

Restaurantul – mic si dragalas – apartine unei familii care se si ocupa de tot (domnul e bucatar, doamna si fiica au grija de sala). Spatiul permite existenta a circa 9 mese si convietuirea pasnica a unui numar de maxim 40 de persoane in interior. Alaturi este si un hotel care arata la fel de bine.

Cand am ajuns noi, pe la 13.30, restaurantelul era plin de „pensionari nesimtiti” belgieni care nu aveau chef sa gateasca acasa si au decis ca e mai fain sa plateasca cam 50 de euro pentru o masa si sa socializeze cu cate un prieten sau doi. Rataciti mai erau si doi tineri care pareau ca au o intalnire de afaceri. Si, mai eram si noi trei.

Masa era aranjata impecabil cu nu stiu cate randuri de tacamuri, servet de pus in poala, pahare de 3 feluri, farfurie si cutit pentru unt. Micul-mare snob din mine era in extaz! Apare si meniul, nimic pretentios, fara coperti de piele si tiple ieftine, dar destul de elegant. Am reusit sa nu fac ochii cat cepele la preturi si sa citesc calm oferta tipic belgiana. Pana la urma am decis ca vreau crochete de sau cu creveti. Sefa zice bine si ma intreaba ce vreau in continuare. Dar nu ajunge?! Cat as putea manca? Bine, o sa continui cu fazan cu foie gras si nu mai stiu ce. Si vin, bineinteles. Micul alcoolic din mine trebuia sa aiba si el partea lui.

Ca si aperitiv, apare o untiera foarte stilata cu o cutiuta de unt care, cica, ar fi cea mai buna marca frantuzesca. O cred pe sefa pe cuvant pentru ca nu am incercat inca toate sortimentele de unt produse in Franta. Ne fandosim noi putin cu untul si painea integrala si asteptam primul fel. Foarte faina prezentarea crochetelor, foarte bune crochetele si frunzele verzi din jurul lor. Uimitor, nu s-a adus paine la masa si nimeni nu parea contrariat. Excelent!

Mai discutam noi putin si apare si fazanelul. Ma intreb daca l-a vanat chiar proprietarul... Dupa aratare, erau vreo 3 felii de piept acoperite cu un sos. Pe alaturi salasluiau 2 crochetute, o bucata de foie gras pe o felie de mar, niste gem de merisoare si probabil o ceapa fiarta/coapta. Spun probabil ca nu sunt sigura ca era chiar asta. Primul meu gand, rostit cu voce tare, e ca ar trebui sa ii fac o poza. Sefa mea, foarte zambitoare, ma intreaba ce ma opreste. Politetea?! Cum vine asta, in mijlocul unui restaurant eu fac poze la mancare? Sunt cumva la o nunta la tara in Romania si nu am aflat?! Pana la urma ma las convinsa si ii fac totusi o poza. Impresiile asupra mancarii: fazanul gustos, foie gras cam gras (nu cred ca o sa mai mananc curand), sosul delicios, mai ales in combinatie cu gemul de merisoare. Bineinteles, si acest fel servit fara paine.

Extermin si fazanul si ma gandesc multumita ca gata, inapoi la munca. Dar sefa nu si nu. Urmeaza desertul. Poftim?! Grea decizie ce sa aleg. Pana la urma ma multumesc cu o Damme Blanche, inghetata de vanilie cu frisca (facute „de casa”) si ciocolata lichida fierbinte alaturi. O nebunie! Oricum, a pus capac la toate. Energia mea a scazut la cote alarmante, creierul deja era in staza.

Am petrecut vreo 2 ore si jumatate in restaurant, serviciul ireprosabil si nota de plata... de vreo 200 de euro. Fain, bine ca a platit compania!

Pe la 4 am revenit la birou si abia atunci au inceput sa se resimta efectele mesei asupra creierului. Nu de alta, dar mai aveam de trimis e-mailuri, de vorbit cu clientii etc. Am scos-o la capat cumva, cu o intarziere de jumatate de ora. Si vineri seara nu am mai mancat nimic. Acesta a fost primul meu contact cu un restaurant mai fitos. Sper sa se repete cat de curand.